Mă gândesc de ceva vreme să scriu, şi mi-e frică. Mi-e frică de vocea mea, pentru că nu mi-am auzit-o niciodată, am auzit-o doar lovindu-se de ceilalţi. Era prea tare, prea încet, prea neadecvat, nesemnificativ uneori, şi apoi m-am oprit din ascultat. Am citit ieri o chestie care zice că oamenii sunt prea timoraţi de lumea în care trăim ca să creadă că exemplul personal va face diferenţa. Suntem totuşi interconectaţi, suntem dependenţi unii de alţii, suntem fizic aproape, dar tot nu reuşim să ridicăm capul. Un tânăr mai entuziast decât mine a umplut Bucureştiul cu mesajul “Priveşte cerul!”, unii l-au observat, alţii nu. Şi mă gândesc că e frumos demersul lui, dar nici eu nu privesc cerul. Mă cocoşez sub greutatea lui, sunt copleşită de măreţia lui, dar nu am curaj să-l privesc. Şi când ne-am oprit din asta?! De când nu am mai privit cu încredere în imensitatea cerului, a viitorului? Pentru că totul e pe fast forward şi ne trece viaţa fără să ne întrebăm, vorba poetului: “Trecut-au anii, ca nori lungi pe şesuri…”. Pentru că nu pot abţine să nu mă ascund în vorbe meşteşugite spuse de alţii. De parcă eu nu am nimic de spus, sau ceea ce am eu de spus e aşa de uşor de trecut cu vederea, ca şi persoana mea. Mă alătur şi eu semenilor mei doborâţi de un cer prea greu, până ne facem mici, insignifianţi. Când a început să fie greu să fii tu, să farmeci lumea prin unicitatea ta? Stai drept, nu mânca pâine, bea apă, nu fi vulgar, nu fi anxios şi pentru Dumnezeu, relaxează-te că o să te îmbolnăveşti! Şi suntem asaltaţi zilnic cu astfel de mesaje, încât pe nimeni nu mai miră că am uitat cine suntem. Mă gândesc atunci de ce să faci afirmaţii în faţa oglinzii? De ce reinventarea nu presupune pur şi simplu descoperirea sinelui tău cel mai pur, ăla autentic? De ce personalitatea mea nu contribuie la un amestec total neuniform de alte personalităţi, fiecare fermecătoare prin unicitate? Eu mi-am propus să aflu cine sunt. Cea mai mare frică rămâne însă că odată ce aflu cine sunt, s-ar putea să nu mă plac. O să închei cu o replică dintr-unul din fimele mele preferate, Notting Hill: “After all… I’m just a girl, standing in front of a boy, asking him to love her.”