O bună prietenă îmi povesteşte că se plimba cu fostul iubit şi se întâlnesc cu alt cuplu.  Ăia cumpăraseră o pizza şi discuţia alunecă spre mâncarea gătită în casă… la care iubitul se trezeşte spunând: “Şi prietena mea are ca hobby gătitul!”. În mintea mea evoluţia firească a discuţiei ar fi fost (ea cu o voce suavă): “Da, de fapt mai avem doar 10 lei până la salariu, din care 7 sunt pentru pâine. Şi gătesc pentru că suntem săraci!”.

Am povestit chestia asta pentru că eu sunt întrebată mereu de ce nu fac ceva constructiv cu talentele mele în ale gătitului. Răspunsul e invariabil: “Nu mai am chef!” Era o vreme când aveam impresia că facultatea economică stă în calea fericirii mele şi mă duc să mă înscriu la cursuri de bucătar. Norocul meu a fost că am nimerit fix la lecţia despre piftia din cap de porc. Am fugit la propriu de acolo, dar gândul la cariera în bucătărie nu m-a părăsit până când l-am citit pe Anthony Bourdain. La sfârşitul cărţii “Kitchen Confidential” are un fel de check list pentru pasionaţii de gătit: Vrei să lucrezi toată viaţă în nişte haine ponosite, să miroşi a ceapă călită, să fii tot timpul behind the scenes? Well: No, no and hell no! Mie îmi place aşa mai în faţă, să zicem chiar pe centru, în mijlocul mulţimii, miez, cum zic!

Oricum revelaţia asta nu o am avut-o decât acu’ vreo juma de an, deci vreo 15 ani tot am gătit, am sperat că sunt o stea nedescoperită a tigăii. Nu-mi place să dau reţeţe, nu-mi place să mă maimuţăresc pe site-uri despre gătit şi nici să fac poze mâncării (deşi am câteva poze). Dacă cineva s-a prins că găteşti ocazionul, nu o să mai scapi de remarci de genul: Cum, nu-ţi faci borş în casă?! Desertul e cumpărat, how could you?! Nu ai un cuptor să-ţi coci pâinica pe vatră? 😦

Dar da, gătitul mă relaxează uneori. E vorba de rarele ocazii când nu trebuie să fac slalom printre cheltuieli. Şi cred că e nevoie de un geniu în bucătărie să reuşească să gătească precum femeile din ţărişoara noastră. Iată ce poţi să faci cu 10 lei: o tocăniţă de cartofi cu pătrunjel proaspăt, şi dacă nu e post o serveşti cu ouă ochiuri (în loc de carne – adică pe post de proteină). Ce mama haute cuisine-ului, francezii habar nu au ce pierd.

Scap şi eu la o cină simandicoasă într-un oraş european şi sunt întrebată despre gastronomia românească. O dau cotită, că cică nu avem o identitate, o moştenire, că avem mai multe influenţe. Frate, dacă nu ai mâncat ciorbă de castraveţi, eu zic că nu ai trăit în România. Şi tre’ servită cu pâine, clar!

Închei cu un citat, ceva care exprimă cred, ceea ce simt gospodinele din întreaga ţară. E ceva care te împlineşte la un nivel mult mai înalt decât un hobby: Să mergi la restaurant (unul mişto) şi să te uiţi cum găteşte altcineva pentru tine, în cele mai multe cazuri un bărbat.

“Few things are more beautiful to me than a bunch of thuggish, heavily tattooed line cooks moving around each other like ballerinas on a busy Saturday night. Seeing two guys who’d just as soon cut each other’s throats in their off hours moving in unison with grace and ease can be as uplifting as any chemical stimulant or organized religion.” ― Anthony Bourdain

P.S: Pentru nostalgicii copilăriei comuniste: fac cea mai bună ciocolată de casă!