Acum câţiva ani, eram la un interviu cu directorul executiv Sergiu N. Era un proces de recrutare internă, ne cunoşteam, interviul se ţinea în română, cu inserţii bilingve acolo unde nu se găsea un echivalent satisfăcător. Mă întreabă Sergiu la un moment dat: “Irina, te identifici with your peers?”. Eu sunt un om pe faţa căruia se citeşte destul de uşor, şi cred că în momentele alea se vedea cum răsfoiesc mental dicţionare, gen wtf is peer. Răspund în cele din urmă, hotărât: Da! 

Ca să fiu sinceră, până la tabăra de social media,  trăiam cu impresia că eu nu o să-mi găsesc niciodată tovarăşii, colegii, semenii. Pentru că nu am fost niciodată alături de oameni care râd la unison când le arăţi… un hashtag. Dar, să vă povestesc despre momentul în care mi-am dat seama că sunt o tocilară incurabilă. 

Eram în vacanţa de vară la bunicii unei prietene, undeva într-un sat lângă Dorohoi. Eu abia terminasem clasa a noua, vacanţele mi le petreceam oricum la ţară, şi satul ăsta nu era foarte diferit de satul bunicii mele. Se strânseseră acolo copii din toate colţurile ţării, pe lângă localnici. În weekend şcoala servea pe post de cămin cultural. Băncile erau date la perete, se uda zdravăn pe jos, ca să nu se ridice praful prea tare. Şi dansam. Nu prea remarcai diferenţa de educaţie şi nici nu prea îţi păsa. Toată lumea fuma “Carpaţi” fără filtru, că doar asta avea la magazinul sătesc, băieţii cu care dansai purtau doar parfumul tricoului spălat cu săpun de casă, porneam cumva cu şanse egale. La un moment dat ieşim afară să ne răcorim, stăm de vorbă cu un băiat din Timişoara. Era puţin afumat, rezistenţă scăzută la alcool, cunoaşteţi genul. Ce îl apucă pe ăsta că se duce către unul din băieţii din sat, clătinându-se şi cu un deget ameninţător în aer:”Băi, băi…Keith Flint!”. Era clar că lupta ar fi fost inegală, moldoveanul fusese la coasă toată ziua. Eu dau să râd şi mă opresc. Nu o să fi nicio “bataie”, băiatul din sat ridică dintr-o sprânceană: “Aşa, şi?!”.

Mi-am dat seama atunci că o să fie multe momente în viaţă în care nu o să poţi să râzi de ridicolul unei situaţii pentru că eşti singura care l-a văzut. Mă uit spre cer, uliţa nu e luminată, şi îmi aduc aminte că am citit undeva că sunt vizibile doar 6000 de stele cu ochiul liber. Din discoteca-şcoală se aude:

“Tu, Ramona, fată frumoasa,

Hai la mama mea,

Să fie şi-a ta.”  

Vara lui 1997 was indeed the “funky shit”!