Mă gândeam să inaugurez o rubrică de chestii care îmi plac, dar era nepotrivit să încep aşa: îmi place de soră-mea! Dar pe bune îmi place! Dacă vorbesc despre ea, oamenii au impresia că e prea importantă pentru mine, de parcă nu ar fi corect să-ţi iubeşti sora. De ziua ei anul trecut, i-am scris un email mai soft aşa, corny pe alocuri cu accente de mushy şi îmi zice: Fată, cred că tu vezi la mine mai mult decât e de fapt! Poate că văd, dar dacă nu face rău nimănui…

Când eram mici, nici nu ştiu cât de mici (e diferenţă de 4 ani între noi, ea e mai mare, eu mai frumoasă), eram împreună în faţa blocului. Era o seară de vară, a doua zi urma să plecăm la mare (asta am aflat mai târziu). Soră-mea mă lasă acolo, ca să meargă până sus. Acu’ pentru cine mă cunoaşte, ştie că am o problemă cu instrucţiunile, cu respectatul autorităţii… Ei bine, se pare că de mică aveam această problemă, pentru că am plecat. Vorbim de cartierul Militari undeva în anul 1984, nu erau maşini pe stradă, dar în schimb trenul circula pe linia acum dezafectată din capătul străzii Moineşti. Ce îmi aduc eu aminte, e că pe şina de tren erau mulţi şerpi şi câţiva câini. Probabil imaginaţia a contribuit mult la construcţia acestei amintiri. La un moment dat a trecut pe lângă mine, alergând, o fată. Probabil mă cam speriasem între timp şi plângeam, că am făcut-o să se întoarcă din drum. M-a luat la ea acasă sau poate la părinţii ei şi m-au schimbat cu hainele unei păpuşi. Nu pot să presupun decât că “transpirasem” de emoţie şi că statura îmi permitea să port haine de păpuşă. Oamenii respectivi au sunat la miliţie, unde părinţii mei deja sesizaseră dispariţia. A doua zi am plecat la mare şi din întâmplarea respectivă au rămas doar câteva poze cu hainele de păpuşă. Cătă, m-ai rugat să scriu despre asta. Dacă mă uit în urmă, văd un copil care ştia să trăiască altfel decât paralizat de frică. Văd că am fost pierdută şi regăsită. Şi de atunci mă tot regăsesc. 

“Au trecut ani şi viaţa s-a schimbat”, soră-mea e acum shaman şi a aflat că oamenii îşi pot vindeca trecutul, îşi pot vindeca traumele copilăriei prin vindecarea Corpului Energetic de Lumina, cred că am aici m-am pierdut iar. Pentru mine, e o deschizătoare de drumuri, e sistemul meu de referinţă şi mă bucur că măcar una din noi şi-a găsit vocaţia. 

Long live surorile Sister!