De fapt au fost mai multe de-a lungul vieţii şi cred că o să mai fie …

Primul lucru care mi-a încolţit în minte a fost să-mi fac firmă de organizat evenimente. De fapt la nunţi mă gândeam. La rochii de mireasă, decoruri extravagante şi eu care să dirijez cu graţie tot circul. După un an la primul meu job, m-am gândit că pot şi eu să mă ocup de asta. Am început să lucrez part-time şi să pun pe hârtie ce ar presupune asta. Nu cred că mi-a luat mai mult de juma’ de an să mă descurajez. La job e mai călduţ, te simţi mai protejat, plus că nu aveam niciun ban de investit.

Apoi am făcut un copil, şi speram să nu mă întorc tot la programul de opt ore, că în doi ani multe se pot schimba. De fapt, nu! Mi-am făcut o firmă de catering, că la câte porcării se vând în Bucureşti, eu o să dau clasă cu reţetele mele. Care ar fi cea mai bun[ abordare?! Să iau o rulotă, o plasez într-un loc strategic şi fac nişte sandvişuri de rup gura târgului. Ciabatta cu cremă de brânză, somon fume, salată iceberg şi un pic de lămâie, sau brânză de capră cu roşii uscate la soare şi rucola. Desertul urma să-l fac tot eu, în momentele în care nu eram în rulotă: ciocolată de casă, salam de biscuiţi, arome din copilărie. Dar ce fac cu copilul, că nu vreau să se simtă neglijat, ce fac cu soţul care nu-mi împărtăşeşte viziunea?! Şi din nou lipsa banilor! M-am oferit chiar să fac voluntariat la cofetăria Christine.

Aşa că, înapoi la job!

Dar nici acolo nu stăteam liniştită, tot speram că vine momentul, că o să câştig la loto, că dacă ai bani totul decurge mai uşor. Hai poate că o rulotă e prea trist, mai bine o cafenea, firma o aveam deja. Şi iar visam! La plăcinte cu telemea şi mărar, mini-cheesecake, negrese cu sos cald şi îngheţată de vanilie… Din când în când întâlneam oameni care păreau să creadă în mine şi în visele mele, dar atât! Vai, Irina, ce bine găteşti! De ce nu îţi faci o cofetărie?! Era retoric, că nu poţi să-i spui omului over and over again că nu ai timp, bani, şi pare că numai tu crezi în tine.

Şi totuşi ce nu mergea?

În primul rând abordarea: eu credeam că pot, dar nu eram dispusă să fac niciun sacrificiu pentru asta. Dar oare oamenii care reuşesc, simt în permanenţă frustrarea sacrificiului?! Dacă faci ce îţi place, teoretic nu ar trebui să doară. Cred că cea mai mare greşeală era că voiam să demonstrez ceva. Cine sunt poate. Uitasem de mult să mă întreb cine sunt şi ce vreau de la viaţă. Ce vreau eu! Un vis e un vis, dar dacă porneşti în căutarea lui fără o analiză a realităţii, nu ajungi prea departe. Reinventarea presupune să fii sincer cu tine, ce poţi tu să faci cu resursele pe care le ai. E bine să ai un vis, să ai capul în nori, dar picioarele pe pământ. Eu am descoperit că nu vreau să-mi fac nici cafenea, nici cofetărie şi că locul meu nu e în culise, ci pe scenă. Miez!

Later, later edit (one eternity later): O postare care nu putea să prevadă că am ajuns în cele din urmă să scriu cărți de bucate. Bucate cum aș fi servit la oricare din business-urile care nu au mai căpătat formă. Cărțile însă, sunt reale și pot fi achiziționate de aici.