Marile aşteptări…

pozitive sau poate marile speranţe… pentru că îmi doream să scriu despre mare, despre mersul la mare și despre atmosfera de vacanţă. Mi-am adus aminte cum îmi petreceam vacanţele la ţară (chiar şi studentă fiind) şi dacă mă întreba cineva ce vreau de la mare, alegeam să primesc o vedere. Unele erau amuzante, gen o rapana pe plajă, cu mesajul: “a intrat apa în scoică”, altele erau pur şi simplu poze de pe litoral. Îmi puneam vederea aia la oglindă şi număram zilele până plecam şi eu la mare. Cum era aranjată mobila în camera mea puteam să văd oglinda şi din pat, adică era ultimul lucru pe care îl vedeam când mă culcam şi primul când mă trezeam.

Mai aveam și postere sau imagini decupate din reviste cu lucruri care îmi plăceau lipite pe pereţii camerei, as if making a statement. Remember Nick Carter?! 🙂 Acum dai like şi ăsta e statement-ul, e ca o relaţie în care nu eşti prea angajat. E ca tipu’ ăla care a reuşit să bage în ceaţă facebook pentru că a dat like la tot ce a găsit pe timeline. Eu nici nu ştiu când m-am oprit din aşteptări pozitive. Mi se pare că totul e atât de expresiv, de explicit vizual că nici nu mai simţi nevoia să adaugi ceva. Am pe desktop un câmp de lavandă, pentru că îmi doresc să ajung în Provence. Dar când ai timp să te holbezi la desktop?! 

Şi atunci eram ocupată, dar cumva găseam timp să visez cu ochii deschişi. Să stau în leagănul din curte şi să mă gândesc la mine, la ce vreau, când şi cum vreau să se întâmple. Am încercat asta acum vreo 3 ani în acelaşi leagăn. Mi s-a făcut frică: era prea linişte, prea multă natură… Şi cum suntem asaltaţi cu informaţii în permanenţă – mănâncă repede, gândeşte repede şi de cele mai multe ori dormi repede, chiar nu am timp. Ce mă costă să pun o poză cu câmpul de lavandă la toate oglinzile din casă?! Apoi să-mi acord cinci minute să mă scufund în fantezia aia, să intuiesc mirosul lavandei stârnit de un vânticel călduţ. E ceva de genul: gândeşte-te bine dacă vrei să printezi poza asta! 

Aşa că mi se pare cumva normal că nu mi se îndeplinesc dorinţele. Nu cred că le acord suficient timp şi nici atenţie, să le las să crească în mine, să simt angajamentul. E aiurea să întreb pe cineva apropiat, auzi de ce nu mi-ai luat nu-ştiu-ce de ziua mea? Când de fapt ar trebui să mă întreb cât de mult îmi doream acel ceva sau era aşa o vorbă aruncată. Săracu’ Univers, primeşte atâtea mesaje amestecate, că nu mai ştie ce să ne arunce şi nouă…

Am reuşit să nu scriu nimic despre mare, dar închei cu cuvintele (naive) ale unui cântec la modă prin anii 1999-2000, tot despre aşteptări : 

“Şi dacă tu mă mai iubeşti, 

Te aştept la Obelisc în Costineşti!” 

2 Comments Add yours

  1. silvia says:

    Intelept este … se spune … carpe diem!
    De ce fugim in permanenta din prezent?
    De ce nu reusim sa traim fericiti si in prezent?

    Like

    1. Irina says:

      Eu zic doar să aşteptăm ziua de mâine cu bucurie.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s