Amintiri culinare cu mamaie

Imaginează-ţi că dormi cel mai dulce somn de copil şi deodată te trezeşte un zgomot puternic, ca o smucitură. Dar nu te sperii. E un zgomot familiar deja. Mamaie s-a aşezat la război. E războiul ăla pe care îl găseşti acum numai în muzee. Deschid un ochi şi văd becul chior din cameră acoperit parţial de o hârtie. Să nu mă deranjeze lumina cică. Mă întorc cu spatele sub pătura grea de lână şi adorm în continuare. Mamaie îşi continuă treaba la război, afară e întuneric, dimineaţă de iarnă geroasă. Când în sfârşit mă trezesc îmi aduce micul dejun. Tobă, lebăr, şorici şi covrigi. E mic dejun de iarnă, fără ceai cald cu miere, fără lapte cu cacao. Şi pâine cu unt şi gem nu prea. Este gem, dar se serveşte la culcare în vârful patului cu o felie de pâine şi una de brânză proaspătă. Eu aşa am crescut. Am crescut bine, cumva în umbra făcută de hârtia care acoperea becul. M-am născut în ’81 şi cum aveam să aflu mai târziu, ăla a fost anul în care a început să nu se mai găsească nimic. Ciudat, pentru că mie nu mi-a lipsit nimic. Era ca în „Fructele mâniei”, oamenii ăia trăiau de pe o zi pe alta, dar parcă pofteai la cartofii lor la ceaun.

Mamaie a rămas singură în anul în care m-am născut eu. Propriu-zis nu era singură, că avea două nepoate de care să se preocupe. Nu a fost copilăria cu poveşti la gura sobei, dar sper că de la ea am moştenit pasiunea pentru gătit. La gura sobei făcea iarna muşchi de porc copt încet pe o ţepuşă.

Văd curtea de la ţară ca într-un time-lapse, din miile de amintiri, cum se schimbă, şi mintea mea de copil, apoi adolescent, încearcă să cuprindă schimbările şi nu poate. Aici era altă magazie, via se întindea în spatele solariilor, în locul prunilor cresc acum caişi, se învârt toate în jurul meu şi eu nu pot să le opresc.

Specialitatea lu’ mamaie era de departe ciorba. Ciorba de peşte încropită rapid în duminicile de după slujbă, ciorba de dovlecei cu castraveţi acrită cu corcoduşe, ciorba de găină special pentru musafirii de la Bucureşti. O întreb într-o zi: „Mamaie care e secretul ciorbei?”. Îmi zice că nu e niciun secret, decât că ea pune multă ceapă la fiert cu carnea. Acum nu prea mai mănânc ciorbă, dar atunci mă chema lângă aragaz: „Uite fa, cât e de frumoasă!”, şi nu mă puteam abţine. Şi carnea de la untură cu care mă aştepta în zilele de martie când făceam curăţenia de primăvară. În tigaia în care încălzise carnea puneam brânză de capră şi întingeam cu mămăligă. Pe capră o chema Irinuca. Eu eram Irino în general, cred că aşa ne deosebea. Destul de devreme învăţasem să-mi fac floricele de porumb. Nu se  alarma nimeni că foloseai aragazul. Mă urcam în pod să iau porumb de floricele, îl curăţam, îl vânturam că aşa văzusem la ea. În tuciul mare puneam o lingură de untură, porumbul şi sare grunjoasă. Amestecam şi puneam deasupra un ziar să nu sară floricelele. Aş fi pus şi un capac, dar era greu de spălat untura de pe el.

Şi desertul…Clătitele se încropeau din nimic, la propriu. Uneori erau şi fără ouă, dar nu-i păsa nimănui. Apoi erau gogoşile nedospite, cărora mamaie le zicea ‘picante’. Acum cred că le-am zice bombă, cocă semi-prăjită în untură, cu zahăr pudră. Plăcinta cu brânză, nelipsită în duminicile de vară. Iarna făcea cornuleţe cu gem şi nucă, şi înainte de Revelion tronau pe masa din camera de la drum.

Şi cum eu creşteam, mamaie se făcea din ce în ce mai mică. Am mers la doctor cu ea, şi cum rostea medicul diagnostice, parcă o vedeam topindu-se în furoul ei bun. În weekend când ajungeam la ea, o întrebam invariabil toţi: „Ai luat medicamentele?”. Ea răspundea cu un zâmbet: „Fa, voi vreţi să fiu nemuritoare?!”. Nu-mi aduc aminte să fi fost între noi dovezi clare de afecţiune, dar îmi aduc aminte o întâmplare petrecută cu puţin înainte de moartea ei. Suferise un atac cerebral şi deşi îşi revenise spectaculos, nu aveam curaj să o lăsăm singură, locuia la ai mei. Ne întorsesem de la ţară şi ne-am gândit să ne punem în pat până se întorc ei acasă. Eu m-am culcat la un cap al patului, ea la celălalt. Cred că m-a luat somnul foarte repede, şi am tresărit în somn. Ea m-a prins de picior cu blândeţe, şi m-a întrebat „Ce e mamaie?”. Instinctele ei erau intacte, era mamaia care crescuse copii şi două generaţii de nepoţi. Şi acum cred că cel mai odihnitor somn e cel vegheat. Ultima oară când am văzut-o, era înainte de o vacanţă. M-am întors să-i fac semn cu mâna, că ştiam că ne petrece cu privirea de la geam. Era acolo într-adevăr, la etajul unu al unui bloc de cartier, ne făcea cu mâna dintre două muşcate în ghiveci.

Casa de la ţară e schimbată, cu tencuială crăpată pe alocuri, a început să o năpădească iedera. Uneori îmi vine să dau buzna în casă şi să strig ca Eva din „Fiul risipitor”: „Eşti aici?”. Nu mai e acolo, dar e în inima mea, a tuturor celor care au iubit-o. Şi deşi nu am apucat să-ţi spun, am sperat să fii nemuritoare.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Reclame

4 gânduri despre “Amintiri culinare cu mamaie

  1. Iti comentez pentru ca meriti insa nu iti voi spune ce am simtit cand am citit, ca ai vazut. Iti spun doar ca mamaitele noastre se bucura de fiecare data cand ne gandim la ele si cand le pomenim.
    Cred ca intr-o buna zi, cand , sper, vom fi si noi mamaite, ne vom intalni acolo toate si vom pune de-o ciorba buna :). Bravo, Irino!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s