Mic ghid de supravieţuire

Vineri am intenţionat să particip la campania de donat sânge organizată de Ministerul Transporturilor. Am intenţionat şi era cât pe ce să şi reuşesc. Deşi era o campanie anunţată, urmând să aibă loc la Spitalele CF2 şi Witting, în ziua stabilită, la ora stabilită, nu era pregătit nimic. Eu am mers la CF2, iar holul pe care am fost puşi să aşteptăm coincidea cu locul unde oamenii aşteptau să li se facă internarea. De fapt, era vorba de internări la Ginecologie, şi femeile gravide erau nevoite să se învârtă printre noi, în halatele alea nenorocite de spital. Ai venit să naşti?! Hai să-ţi arătăm cum te putem umili în cele mai oribile moduri. Se amenajează o masă cu laptop pe culoar, lumea începe să strângă rândurile. Recunoşteai uşor donatorii după sticlele cu apă. Fusesem instruiţi să consumăm multă apă. Cu greu, părea că se formează un fel de flux constant, depus acte, intrat şi donat. Dar nu! Încep să apară feţe noi, angajaţii spitalului, care intrau peste rând. Ca să te simţi ca ultimul om! Că doar eşti într-un spital românesc, poate vrei să dai şi tu ceva ca să fii respectat! Noi stăteam şi aşteptam la o uşă, iar pe latura cealaltă intrau angajaţii pe altă uşă. Plus faptul că acolo la masa cu laptop ţi se completa o fişă, care se presupunea a fi confidenţială. Că eu nu prea ţin neapărat să ştie un coleg de serviciu câţi parteneri sexuali am avut şi câte naşteri. Asta ca să fiu soft. Şi te tot îmbărbătezi, că lasă, ai venit până la spital, ai aşteptat, etc. Nu am reuşit să donez din motive obiective, nu pentru că mi-am pierdut răbdarea.

Şi acum văd şi toată măgăria din jurul alegerilor din diaspora. Trăieşti permanent cu impresia că oricum glasul tău e prea firav, că nu are rost să urli o revoltă reţinută, care în cele din urmă sună ca o milogeală. Eşti atât de ofticat de neputinţă, că vocea e gâtuită şi nu mai reuşeşte să exprime decât un plâns răguşit. Cum poţi să creşti un copil în România de azi?! Sau cum să creşti fără amintirea propriei copilării, când ţi se repeta în continuu: Ce putem să facem?! Adică nu ne putem lupta cu sistemul, vezi cum te poţi adapta. Că profa de mate o favoriza pe colega care era fiica unei învăţătoare. Îşi dădea seama şi ea că e nedrept, dar la rândul ei nu avea ce face. Apoi ai devenit şi tu favorita când avea mama acces la un xerox, şi avea nevoie profa de fizică de copii la fişe. La 10 ani de la absolvirea liceului am aflat că eram singura care nu făcea meditaţii cu profesorul de matematică. Pentru că făceam meditaţii cu o profesoară din ASE, care chiar îmi foloseau. Dacă te duci la un interviu pentru job, după ce îţi înşiri numeroasele calificări, eşti întrebat: Pe cine cunoşti în compania noastră?

Şi ajungi un adult permanent revoltat. Ai o rană de  nedreptate vizibilă din cosmos. Şi oamenii te ocolesc, că îi deprimi, pare că suferi de mania persecuţiei. Soluţia? Fie te deprimi rău şi o iei razna, fie păstrezi un profil mediocru, să nu ieşi în evidenţă cu ceva, fie te revolţi. Te revolţi în scris ca mine, pentru că oricum ai pierdut speranţa că poţi să schimbi ceva. Şi copiilor le repeţi constant: „Nu e vina ta!” ca în Good Will Hunting. Oricum speranţa e la ei. Să fie ei mai curajoşi!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s