…you know what I’m sayin’?”

Da, ştiu că e scris greşit, dar pentru cine nu ştie e o replică din The Millers.

Am vizionat zilele trecute un filmuleţ de vreo 10 minute în care oamenii erau întrebaţi care e cel mai mare regret al lor. Erau oameni obişnuiţi, de toate vârstele, cred că era filmat în Irlanda. Cu excepţia celor care pretindeau că nu au niciun regret, şi cei care spuneau lucruri triviale, de genul regret că nu am câştigat la loto, majoritatea regretelor erau din sfera sentimentală. Eu m-am mai gândit la asta şi din perspectiva de a vizita momente din trecut, ca să văd dacă pot să simt la fel. Dacă în aceleaşi circumstanţe, aş lua aceleaşi decizii. De exemplu, uneori regret că nu am fost mai curajoasă, că mi-era prea frică de autoritate oricare ar fi fost ea. Şi ajunsă la vârsta asta, cu greu pot să-mi cultiv spontaneitatea, tot de frică. Mi-a plăcut la filmuleţul respectiv că oamenii erau filmaţi şi când stăteau pe gânduri, în sensul că prea rar îţi acorzi timpul de a te gândi la trecut. Am auzit de o mie de ori replica cu priveşte cu încredere la viitor, nu te mai agăţa de trecut. Şi la un moment dat vorbeam cu o prietenă despre hipnoză şi cât de benefică ar fi dacă ne-ar ajuta să ştergem lucrurile din trecut. Pe principiul: Ce nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!

Se pare că nu e posibil! Că nu poţi să vindeci trecutul dacă îl ştergi de tot. Şi dacă e să mă gândesc serios, mai am de studiat trecutul. Că instinctul de conservare nu-mi permite să mă judec prea aspru pentru alegerile din trecut. Adică nu prea îmi permit să am regrete. Dar pot să mă uit la mine, cea din trecut, cu mai multă îngăduinţă. Un lucru e clar, au fost toate alegerile mele. Unele au fost greşite, şi pentru asta nu trebuie să mă judec prea aspru. Erau greşite pentru că nu era vorba despre mine, era vorba despre felul în care mă raportam la ceilalţi, unde căutam confirmări. Aş vrea să vindec trecutul care se dorea a fi unul altruist, cu un viitor în care centrul universului meu să fiu eu.

Acum mi-aş dori să am cititori care să lase comentarii cu ce regrete au avut ei în viaţă. Pentru că blogul meu este tot o încercare de egoism, un exerciţiu de vindecare, unul care presupune că eu sunt buricul lumii mele. Şi e bine!