Mi-am tot promis că o să fac un proiect special pentru femei care să se numească potret de femeie. Şi parcă tot îmi găsesc pretexte să amân. Cum ieri a fost cea mai deprimantă zi a anului, şi vremea nu ne prea ajută, ne scufundăm încet în astenia de primăvară. Îmi place să cred despre mine că sunt o fire optimistă, că îmi revin repede dintr-o dezamăgire. Dar pe de altă parte sunt oameni şi evenimente de care sunt aşa ataşată că nici nu-mi dau seama când ar fi bine să-i las, că relaţia devine bolnăvicioasă. Şi mă consum uneori că nu mă încadrez într-un tipar, ceva care să-mi simplifice existenţa.

Dacă tot e început de an, reproşul pe care mi-l adresez frecvent zilele astea, e lipsa de consecvenţă. Mi-am propus să mă trezesc dimineaţa cu 10 minute mai devreme (adică la 6), să am timp de câteva exerciţii fizice în singurele momente când pot să fac asta în casă. Era de dorit ca acest program să înceapă odată cu prima zi de lucru a anului. Nu a fost aşa! Apoi mă gândesc că poate ar trebui să aleg un drum o idee mai lung către staţia de autobuz, să profit de aerul rece al dimineţii. Nici asta nu merge aşa de bine. Dimineaţa e îngheţat, uneori mai dau de un câine pe stradă, şi ajung la staţie vlăguită de descărcările de adrenalină. Plus că e de dorit să promovez o imagine o idee mai elegantă, deci nu se face să merg zilnic în adidaşi. Mă plâng că lucrurile nu se schimbă, că am nevoie de noutate, dar vorba aia: “Să se modifice primesc, dar să nu se schimbe nimic!”. Şi ajung din nou la portretul femeii zilelor noastre. Cine e şi ce vrea? Am prietene care-şi sacrifică timpul şi resursele pentru a avea un copil. Nu zic că nu merită să-ţi dedici viaţa unui astfel de scop, dar s-ar putea să pierzi din vedere altele în timp ce alergi după un ideal. S-ar putea ca omul alături de care ai ales să-ţi petreci viaţa să nu împărtăşească acelaşi scop, şi dacă bătălia asta nu merită?! Apoi e cariera. Eu am cel puţin zilnic discuţii cu mine, scenarii privind jobul ideal. Un job care să-mi permită să câştig suficient cât să fiu mulţumită (nu poate fi cuantificat, din păcate), să petrec timp cu copilul şi să acord atenţie şi partenerului. Şi în clipa în care mă prezint la un interviu, toate astea mi se citesc pe faţă. Scrisoarea de intenţie zice că îmi doresc să lucrez pentru voi, în timp ce corpul meu respinge orice tentativă de comunicare. Că dacă seamănă a compromis?! Dacă, dacă prinţipuri, consecvenţă…sau lipsa lor.

Mare parte din interacţiunea dintre bărbaţi şi femei se desfăşoară în online, şi dacă bărbaţii tind să fie lumbersexuals, femeile cum ar trebui să se prezinte? Am citit postarea asta, pentru că mă amuză poveştile cu taximetrişti şi pentru că ar fi interesant ca la volanul unui taxi de noapte să fie un psiholog. Cum ar trebui să fie o femeie care e independentă financiar, care iese sâmbăta în club fără să fie “uşoară”, să inspire respect deşi hainele ei zic altceva, să fie autentică sub o mască iscusită de cosmetice…suntem imaginea pe ne-am croit-o într-o societate din ce în ce mai demanding cu sexul frumos şi slab. E clar că nu o să găsesc un răspuns, pentru că şi eu mă lupt cu concepţiile aceleaşi societăţi. Şi adevărul e că facebook, sau clipocitul ritmic al cursorului nu vor înlocui niciodată interacţiunea umană. Că mi-e dor să aud vocea unei prietene, sau să o văd cum gesticulează, să ştiu că trăim aceleaşi drame, că încă ne pupăm când ne vedem după doar o săptămână, să ştiu că e acolo pentru mine. Suntem atât de diferite, de neliniştite, nehotărâte, atât de … femei.

Închei cu un citat din Yul Brynner:

“Girls have an unfair advantage over men: if they can’t get what they want by being smart, they can get it by being dumb.”