Aşa aveam o poftă azi de o postare în limba engleză, dar după ce l-am citit pe Moise Guran legat de creşterea francului elveţian mi-a cam trecut. Nu de alta, dar noi suntem aici, în România, nu în SUA, nici în Elveţia – tărâmul ciocolatei veşnice.

Mă gândeam să scriu despre aniversarea poetului naţional, dar şi asta cam păleşte după ce i-am văzut pe pseudo-experţii care îşi dădeau cu părerea privind decesul poetului. Pe mine m-au dat la şcoală după şapte ani, adică la 7 ani şi vreo 4 luni, aşa că în clasa a doua eram suficient de mare cât să-mi pun ambiţia să învăţ “Luceafărul”. Aveam ca temă de vacanţă (de iarnă) să memorăm două poezii de Eminescu. Eu m-am gândit să învăţ una şi bună. Mi-am stabilit un target de nu ştiu câte strofe pe zi, şi să zicem că am reuşit. Nu era strălucit, adică mi-au mai şoptit colegii câte un început de strofă, dar am fost foarte mândră de realizarea mea. Ce legătură are asta cu titlul? Mă uit la oamenii care îşi dau cu părerea asupra vieţii acestui (supra)om şi nu înţeleg ce rost mai are să umblăm după potcoave de cai morţi. A fost un geniu şi atât!

O întâmplare din viaţa mea m-a pus pe gânduri legat de destin, moarte şi chestii implacabile în general. Cum faci să-ţi revii după ceva ce nu e la fel de grav ca moartea, dar care nu poate fi evitat?! Şi de aici până la frică nu e decât un pas. Pas care de cele mai multe ori se petrece în imaginaţia noastră. Suntem autorii celor mai groaznice scenarii din viaţa noastră, şi cred că de acolo se trage şi vorba aia cu “de ce ţi-e frică, nu scapi!”. Mie mi-e frică de cerul înstelat, de gândaci şi multe altele. Am crescut crezând că atunci când nu e ceva vizibil, ar trebui să mă tem de judecata divină, dar totuşi să mă tem. E ca în desenele alea “The Croods” când le zicea tacsu’ să le fie mereu frică. Noi nu mai trăim în peşteri, nici nu ne caută dinozaurul pe balcon, dar tot ne e frică. Când nu ne e frică de ceva din exterior, ne e frică de scenariile fataliste construite în propria minte (cu ajutorul ştirilor fataliste), şi apoi ne e frică de alţi oameni cărora le e frică de noi. Cert este că puţine lucruri, cu excepţia morţii care e deocamdată ireversibilă, sunt atât de grave. Eu tot citind despre Eminescu, îmi dau seama că le era frică de el.

Nu am găsit soluţia rezolvării/înfruntării acestor frici, şi nici nu am aşa un suflet de poetesă să scriu ceva motivaţional. Ce vreau să spun e că uneori simt că viaţa e nedreaptă şi nu găsim nici explicaţie, nici alinare. Mi-a spus cineva că nu e adecvat să mă consider miez, mai ales că nu sunt vreo personalitate, dar o să-mi petrec week-end-ul încercând să fiu miezul vieţii mele. Chiar dacă asta înseamnă să fiu deprimată de creşterea francului elveţian, a efemerităţii vieţii şi a faptului că după viaţa lui Eminescu nu va face Hollywood-ul vreo ecranizare (aşa cum face cu Stephen Hawking).

La ora la care eu plec spre serviciu, iarna mai ales, e întuneric, şi îmi vin în minte versurile:

“Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;”

Ce zici de asta Stephen Hawking?! Bang!