Later edit: Se știe că later editul se pune la început! 🙂 Au trecut doi ani de atunci și constat cu bucurie că lucrurile au rămas cam la fel. S-a schimbat faptul că am câștigat și m-am integrat (sper) într-un grup de prietene și simt că alături de ele sunt pregătită să-mi iau angajamente pe termen lung – a se citi afecțiune. Mai jos e postarea de acum 2 ani pentru că îmi place consecvența și în relațiile de prietenie.

sursa: pinterest

Mă tot gândeam cum să închei această săptămână. Am avut zilele astea nişte stări foarte contradictorii, mă gândesc că mi se trage de la luna plină.  Şi cum asta e săptămâna dedicată femeilor, m-am hotărât să închei cu o postare dedicată prietenelor mele.

Cred că mai bine de 20 de ani am avut ceea ce se cheamă “BFF” la americani. Era aşa reconfortant în timpul adolescenţei să ai o prietenă, o confidentă. Mi-am adus aminte de asta pentru că ieri aşteptam o veste, veste care nu a mai venit. Mi-era cam greu să-mi ascund dezamăgirea, şi mi-am adus aminte de prietena mea, cea care ştia mereu ce să zică. Sigur că treci peste eşecuri şi mergi mai departe, dar atunci când te doare ai vrea să te înţeleagă cineva. Să ştie să zică acel ceva potrivit situaţiei, să le lase să te plângi, să te revolţi pentru că te cunoaşte bine şi ştie că nu va dura o veşnicie. Prietena mea cea mai bună nu mai e prietena mea de vreo 5 ani. Lucrurile cred că au evoluat firesc ca în melodia de la No Doubt: I really feel that I am losing my best friend…ne-am înstrăinat, preocupările  nu au mai fost aceleaşi, şi s-a terminat. Sfârşitul prieteniei a însemnat sfârşitul unei ere, BC – before child, şi începutul alteia, fireşti, cea de mamă. Am suferit mult, deşi privind în urmă, detaşat, ştiam că se terminase. Că ne sprijinisem una pe alta exact atât cât a fost nevoie. Dacă mă gândesc la toate femeile din viaţa mea, în niciuna nu am regăsit acea BFF. O am pe soră-mea, care aşa cum am mai spus, e oglinda mea. Nu mă menajează, are răspuns la toate frământările mele interioare, e acolo mereu, uneori telepatic. Mă bucur să păstrez legătura cu colega mea de bancă din liceu: Oana, cea mai mare “poetesă de poezii”, cu Tereza, cu inteligenţa ei nativă pentru matematică (te-am invidiat mereu), şi cu Nico, regina sprâncenelor. Apoi vin colegele de serviciu, fost şi actual. E iar Oana, cea care încearcă să-mi educe gusturile în materie de artă şi izvoare lingvistice (Oano, nu ai nicio şansă!:)), Feli – care îmi ascultă văicărelile şi cea lângă care învăţ să-mi cultiv răbdarea. Sunt femei de afaceri cu care am colaborat, şi am rămas prietene: Dorina, cea mai generoasă fiinţă (la tine mă gândesc atunci când am dubii că “o să fie bine!”), Ani, mama mea mai tânără, sfătoasă şi grijulie. Sunt prietenele prin alianţă, cum e Nico, cea mai fashionistă dintre prietenele mele, my style guru; Kitty, cred că cea mai tenace şi cea mai sensibilă dintre prietenele mele (şi da, am ales cu grijă cuvintele).

Apoi colegele de la actualul loc de muncă: Miss Maor (care btw, nu-mi citeşte blogul!), care face viaţa la birou suportabilă, Melinda, my sister from another mister, Miruna care excelează la umor negru şi e printre cei mai fideli cititori ai blogului.

Sunt fetele de la tabăra Biz, care m-au adoptat necondiţionat şi în mijlocul cărora nu mă simt ca o ciudată (ce sunt). Nicoleta, Anca, Georgiana, Corina, Diana, Ofelia, mulţumesc!

Nu ştiu dacă am uitat pe cineva, iniţial nu am vrut să dau nume. Mood-ul din dimineaţa asta era de Vank – 1000, şi deşi primăvara se lasă aşteptată, am vrut să-mi exprim recunoştinţa pentru diversitatea de culori din viaţa mea. Ajung uneori acasă şi rememorez ziua care a trecut, şi constat că nu am fost nicio clipă singură. Slavă Domnului pentru asta!

To us, Ladies!

“Women are women, and hurray for that.” (John Galliano)