Am citit ieri o postare foarte interesantă pe blogul acestui tip. Postarea o găsiţi aici. Suntem aşa obişnuiţi să citim tot felul de informaţii, majoritatea timpului citim superficial. Era un film cu Bruce Willis care e vizitat de versiunea lui mai tânără, iar puştiul respectiv e cam pissed-off de felul în care adultul alesese să-şi gestioneze viaţa. Peste aproximativ 2 luni o să împlinesc 34 de ani, lucru care mă sperie groaznic. Când am împlinit 30 de ani, mă tot grăbeam să fac glume referitor la îmbunătăţirea unor aspecte din viaţa femeii, în special după 30 de ani. Acum nu mai îmi arde să fac glume de niciun fel.

Am mai vorbit despre asta, dar chiar nu reuşesc să-mi aduc aminte ce îmi doream să devin când eram mică. Sunt lucruri pe care mi le-am dorit întotdeaua, cum ar fi o căsnicie fericită, un copil…şi cam atât. De când cu blogul, mă simt bulversată, scrisul ca terapie scoate din mine toate frustrările. E ca şi cum aş fi mers pe vârfuri prin propria viaţă, încercând să nu mă trezesc. Pot să spun că blogul mi-a dat bruma de curaj necesară să mă apuc de o carte. Nu e o carte de bucate, aşa cum mi-aş fi dorit cu ceva ani în urmă. E o carte despre viaţa mea, despre cum ar fi fost dacă n-ar fi fost aşa cum e acum. 🙂 Şi deşi e doar un exerciţiu, exerciţiu ajutat de o memorie foarte bună şi imaginaţie bogată, mă sleieşte de puteri. Nu e chiar atât de grav, doar că trebuie să mă opresc de multe ori, uneori am chef să scriu şi sunt la serviciu, uneori îmi vine să plâng. Şi la oricare din variante pare că nimic nu merge cum vreau eu, nici job-ul, nici scrisul, nici blogul. Pare că eu nu sunt unde trebuie, nu am loc în propria poveste. În momente de genul ăsta, am nevoie de un semn. Dar nu vine nimic, şi teoria zice că nu mă aflu încă în locul potrivit, că interiorul nu se potriveşte cu exteriorul. Eu tot încerc să le fac să se potrivească, şi pare că mă lupt în gol.

Vorbeam în dimineaţa asta cu o colegă, mă plângeam că nu am dormit noaptea trecută. I-am zis că am nişte frământări interioare care mă ţin trează, iar ea îmi zice că eu par o persoană optimistă. Eu nu mă văd optimistă, de unde trag concluzia că mă prefac atât de bine, că păcălesc şi cel mai vigilent ochi: al meu. M-am obişnuit să nu deranjez nimic în interior, dar scrisul şi puţina yoga pe care o practic uneori, trezesc ceea ce mă strădui să ţin adormit. Mă trezesc pe la două noaptea cu senzaţia clară că lumea se sfârşeşte, lumea mea. Că se sfârşeşte nu-i nimic, dar eu nu am apucat să fiu cineva. Dacă eu m-aş întâlni cu Irina aia mică, blonduţă, cu gura strânsă într-un zâmbet serios, aş lua-o în braţe şi i-aş spune că o să fie bine. I-aş zice că va deveni un adult plicticos, care la 34 de ani o să vrea să facă o diferenţă în viaţa celorlalţi. Că viaţa e grea dacă nu eşti sincer cu tine, dar merită să reconsideri totul, să pierzi câteva nopţi…

“Let us act on what we have, since we have not what we wish.” (John Henry Newman)