Căutăm zilele trecute o prietenă din copilărie pe fb. Ştiu că s-a măritat acum vreo doi ani şi nu aveam nici cea mai vagă idee care e numele de familie. O caut la prietenii cuiva care ştiu că-şi doreşte public pentru postările cu “dujmani”… Nu mă pot abţine să nu arunc un ochi în lista respectivă de prieteni. Recunosc câţiva din prietenii mei din copilărie, nu cred că mai e niciun secret faptul că mi-am petrecut copilăria la ţară. Acum 20 de ani era bine să ai bunici la ţară, nu ascundea nimeni faptul că a mers cu vaca/capra, sau că se mândreşte cu bronzul căpătat la muncile agricole. Din lipsă de distracţii, aveai impresia că te joci cu munca.

Mi-aduc aminte că la un moment dat unul din prietenii mei făcea glume despre bucureşteni. Clar că şi el avea nişte frământări interioare, dar eu fiind mai sensibilă am sfârşit plângând de ciudă că sunt de la Bucureşti. La vremea respectivă nu prea se sesizau diferenţele de cultură, dar uneori cele două lumi se ciocneau. E înrădăcinată în mintea noastră ideea că nu trebuie să uităm de unde am plecat. Nici nu uităm, majoritatea ne mândrim cu părinţi, bunici pe reţelele de socializare. Dar de la asta până la falia care pare că s-a căscat între oraş şi sat, e cale lungă. E mai ceva ca pagina lui Trăistariu cu pozele în oglindă, de rămâi căzut în prosternare! Poate băieţii de la TimesNewRoman se milostivesc să-i ia o selfie booth, să-i curme suferinţa!

Să revenim. Mă bucur foarte mult că oamenii de la sat au telefoane smart şi le folosesc pentru socializare. Dar pe cât a fost de enervant să ascult într-o vară caseta cu Genius pe repeat, nu se poate să nu mă agreseze vizual selfie-uri cu soba pe fundal, cu carpeta pe fundal, din interiorul şi exteriorul Loganului proprietate personală. Apoi avem numele cu Andreea Andreiuta, Îngerash, Magdalena număr de maşină. Deja aproprierea de consăteni a căpătat o cu totul altă dimensiune: afli de pe facebook în timp real ce fac vecinii, ce au avut pe masă şi mult mai mult decât ţi-ai dorit vreodată. Toate astea nu sunt deranjante, că nu mă erijez eu în vreun profet al do’s and dont’s pe facebook. Mă bucur că şi-au creat un microclimat în care ei se simt bine şi interacţionează. Ce mă întristează e că aceşti oameni şi-au pierdut reperele care îi deosebeau de orăşeni. Nici nu are rost să intru în discuţii despre obiceiuri şi tradiţii. E vorba doar de legătura noastră ancestrală cu natura. E nepotrivit ca un orăşean să crească găini în balcon, dar e normal ca ţăranul să ofere copiilor lui pui de la supermarket.

Aş vrea să văd măcar o poză cu pisici la unul din aceşti oameni, o floare din grădina proprie, ceva care să arate că ei trăiesc acolo unde noi doar visăm să ajungem o dată pe săptămână. Eu am pe desktop un câmp de păpădie, la care mă uit cu jind. Mi-aduc aminte de vântul de primăvară care usca buzele, şi te făcea să capeţi un bronz nefiresc în luna martie. Mi-e dor de corcoduşii înfloriţi, pe care îi pozez în fugă în drum spre staţie, ca apoi să-i pun pe Instagram. Ies la ora 4 din clădiri ventilate artificial şi închid ochii să mă mângâie soarele. Nu ştiu dacă ajung la ţară nici weekend-ul ăsta, că am tot felul de obligaţii. Dar dacă ajung, aş vrea să stau, să admir, să inspir şi mă bucur de verde crud. Din păcate vecinul va alege să scoată pe terasă o boxă din care vor urla manele. Ce să-i faci, bucureşteni plini de fiţe!