Intru-n clasa muncitoare

Și toate zilele-mi vor fi,

La fel…

Mâine-i ziua cea mare

Mâine merg la însurătoare,

Și toate nopțile-mi vor fi

La fel…”

Cumva la mine cele două au coincis. Munca am urât-o din prima clipă. Știți sentimentul ăla că ceva e cum trebuie, tot din prima clipă. Eu am avut foarte rar sentimentul ăla sau poate cel de-al 6-lea simț era derutat sau ceva. Mi se întâmplă de obicei când urc scările. Cumva se instalează așa un feeling familiar de genul: vreau să lucrez aici, vreau să învăț aici! La fel cum am simțit și când era greșit, nefiresc.

Să revenim! Primul meu job mi-a displăcut de la primul contact și nu avea legătură cu colegii sau instituția. Știam că era genul de job care nu mi se potrivea. Nu prea conta, pentru că era marți și sâmbătă urma să mă mărit, apoi urmau trei zile la Costinești și la Paris încă vreo patru. Visul meu de a avea o nuntă pe malul lacului s-a cam spulberat când am constatat că vremea era cam răcoroasă pentru iunie. Dar nu conta, mă măritam sâmbătă! Nici rochia de mireasă nu era de la Atelier Deverra, nici nu aveam să port joben cu voalul. Aveam o rochie la care o prietenă muncise din greu și care (foarte important!) mă avantaja la cei 1,56 m și cele 58 de kilograme. BTW nu am mai avut greutatea respectivă de atunci! Adică de 10 ani. Pe 11 iunie se fac 10 ani. Și urcatul treptelor bisericii alături de el, nu a fost nicicând mai firesc. El era potrivit, împreună eram potriviți, dar separat aveam issues. Big issues! Pe care încercăm să le rezolvăm, și împreună și separat. Pentru că viața, ca și căsătoria, e o serie lungă de compromisuri.

În weekend am fost la o nuntă la țară. O nuntă cu formație, se pare că era o formație cunoscută. Oamenii chiar au făcut atmosferă, s-a dansat mult, s-a dedicat la greu pentru nașu’, și mă întreb dacă din toate astea a rămas ceva și pentru însurăței. Parcă asta era ideea nunții mari, să dai o petrecere la care mirii se distrează și câștigă și ceva bani. Sau poate speră să dea bine în fața rudelor, sunt copleșiți de păstrarea unor obiceiuri fără sens și epuizați în urma ședințelor foto. Eu am fost fericită în ziua nunții, am avut alături bărbatul ales, familia, prietenii și am dansat mult. Dacă e ceva ce regret, e faptul că nu am servit prăjituri între felurile principale, că am rămas cu gândul la rochia de la Deverra și da, mi-ar fi plăcut să ofer niște mărturii ridicol de scumpe. Cum ziceam, nu le poți avea pe toate!

Așa că iubitul meu s-a însurat… acum 10 ani… cu mine! Doar asta contează!

Las și o poză! 🙂