După cum am anunțat deja pe fb, eu merg diseară la confruntarea titanilor (Blogging-wise) la Promenada, în cadrul evenimentului #carePecare.

Pentru mine o seară de film e cu siguranță o seară specială. La fel cum orice ieșire la cinema este specială. Așa ca orice început, neașteptat dar cumva ești în siguranță.

Am câteva filme care îmi plac în mod deosebit, din care citez uneori și pe blog. Unul din ele este Love Actually, an all time classic, cu Hugh Grant tânăr și lipsit de experiență în ale politicii externe și …dragostei. Apoi e Pisica albă, pisica neagră, pentru că parcă simți așa o familiaritate ciudată cu personajele: daruri de nuntă prezentate cu strigături la microfon, vase pe Dunăre care vând motorină să zicem incognito. Chocolat pe care l-am văzut de nenumărate ori. Pentru că ciocolata manevrată cu un cuțit de Juliette Binoche nu poate să lase pe nimeni indiferent, apoi e faptul că se luptă cu mentalități, ceea ce e foarte cool. Am pe listă și Crazy, Stupid Love pentru că…niciun argument inteligent. În acest film joacă abdomenul lui Ryan Gosling, lucru pe care îl consider cel puțin esențial în desfășurarea acțiunii. Plus că se cuplează cu o tip pistruiată care mai e și deșteaptă. Despre Wedding Crashers nu știu ce să zic decât că e un soi de poetry in motion, și ca să citez: I’m not perfect, but who are we kidding, neither are you. And you want to know what? I dig it. Un film mai puțin cunoscut, dar care mie mi-a plăcut e Elvis and Anabelle, un fel de film romantic mai ciudățel cu Blake Lively. Apoi vin filmele frantuzești, din care o să menționez doar Qu’est-ce qu’on a fait au Bon Dieu? și Tanguy, pentru că francezii fac filme deosebite pe care nu le savurează chiar toată lumea.

Mai sunt multe filme pe lista mea de preferate, dar nu are rost să vă plictisesc. În primăvara asta am mers la Fast and Furious, ultimul din serie. Îl văzusem doar pe primul și parcă ceva din ăla cu Tokyo. Pe primul l-am văzut la un prieten la calculator acum 13 ani sau când se lansase, într-o vreme în care luai filme pe CD. Pe vremea aia locuiam cu părinții și mergema la cinema la Scala. Voiam să subliniez că nu eram atașată de personaje și totuși la final de serie am plâns. Într-o sală plină de adolescenți de la cinema-ul Sun Plaza, eu îmi doream să nu mă vadă nimeni plângând. Plângeam că îmbătrânisem cu personajele și nici nu-mi dădusem seama când a trecut timpul/viața. Că acum îți faci griji pentru copil, că vorbești de tine cu pronume colectiv și cel mai trist, pentru că realizezi că drumul tău nu se va mai intersecta niciodată cu unii oameni. Noroc că la sfârșit se aprinde lumina!