E vorba aia a românului că să nu uiți de unde ai plecat. Cel care o folosește foarte des e totdeauna primul care uită. Eu am simțit mereu că nu aparțin familiei, locului, vremurilor. M-am născut în 1981, în anul în care se pare că în România nu se mai găsea nici lapte praf. Am crescut la țară într-o vreme/epocă în care copiii din vecini se jucau țurca. Nu erau prietenii mei, eu nu prea mă jucam. Eram fata “nu te supăra, ești de la București?”! Nu mă supăram, pentru că nu știam ce fac copiii la București. După Revoluție la București era MTV, Tec și cam atât, eu tot la țară îmi petreceam vacanțele. Dar nu aparțineam niciunui loc!
Tot după revoluție, mamaie și-a luat o vacă din cele rămase în urma desființării gospodăriilor colective. Pe vacă o chema Isaura. Nimănui nu i se părea ciudat, așa cum nici acum nume precum Luis asociate unui chip angelic de român get-beget nu mai ridică o sprânceană măcar! Credeam că mă amuză ironiile vieții la țară, dar adevărul e că mereu mă întrebam ce caut eu acolo. Într-o primăvară, dintr-un motiv necunoscut, lu’ mamaie i-au murit toate găinile. Era o tragedie, clar! Iar mamaie trebuia să o gestioneze cumva: le-a făcut o groapă, și le căra la groapă cu căruciorul de butelii. Eu eram clasa a X-a și tocmai învățasem la liceu despre The Great Plague, de la profesorul american Parham Brown. Ca să asimilez mai puțin tragic acest incident, mă uitam la spectacolul dezolant cu găinile cărate în căruciorul de butelii și ziceam în barbă: Bring out your dead! Îmi aduc aminte de momente când mă spăla mamaie în lighean și Ceaușescu își ținea unul din faimoasele discursuri la televizor. Sau mai târziu când urmăream Twin Peaks și în nucul din fața casei s-a auzit o bufniță, de era să mor de frică. Îmi zicea cineva că aș putea să am mai mulți cititori dacă nu ar părea că mă adresez unui auditoriu exclusivist. Sau că uneori pare că îmi pierd șirul gândirii și sar de la una la alta. Tot ce se poate! Dar dacă mă gândesc la perioada aia, văd frânturi de amintiri. E ca atunci când mă dădeam în leagăn și printre frunzele nucului se vedea soarele. Uneori te orbește, mijești ochii, apoi deschizi larg să intre cât mai multă lumină.
Prin toate aceste amintiri, eu tot caut înțelesul vieții. Al vieții mele. Mă duc în curtea de la țară și mă așez în același loc ca atunci când se întâmplau toate astea. Și realizez că acum, când toți protagoniștii amintirilor au dispărut într-un fel sau altul, am rămas doar eu. Locul de observator s-a transformat în rol de povestitor. Poate asta era menirea mea de la început…
irinaalexe.me 
Draga Irina,
Din totdeauna am admirat la tine
LikeLike
Am intuit că te regăsesc aici, depănând amintiri. Totuși, voiam să îți răspund la sms-ul pe care mi l-ai trimis. Avalanșa de lucruri pe care am să le rezolv, într-un timp scurt, m-a făcut să uit de aceasta.
Printre plăți și facturi, am ajuns, fără să îmi fi propus pe agenda de astăzi, să citesc articole din presa digitală.
Greva medicilor din 1 septembrie și refugiații erau în gândurile mele. “Adevărul” m-a lămurit în privința protestului medicilor care amenințau cu greva generală dacă nu li se dublează salariile…Dintr-o dată mirarea, întristarea și îngrijorarea simțeam cum mă cuprind, pe măsură ce ascultam interviul luat de România Liberă, unui așa zis analist politic, care ne explica de ce premierul maghiar Orban folosește religia în discursul său politic. Concluzia: refugiații amenință Rădăcinile creștine ale Europei…
Imediat, la sfârșitul vizionării, m-am surprins cum tastam, într-un reflex de fugă, pe Google, cuvintele: presă independentă. Am ales http://www.romaniacurată.ro. Am răsfoit câteva articole și m-am oprit la Shakespeare-ianul “A copia sau a nu copia”, din școlile și universitățile românești. Concluzia: Codul de onoare
Cu amară bucurie mi-am amintit: prima virtute oferită spre studiul elevilor preadolescenți, la școală, a fost sinceritatea. Nu a mai fost timp pentru dreptate și echitate și nici de… iubire de părinți, un glas îmi suna în minte.
Doborâtă parcă, mama din mine, căută o oază de alinare și se îndreptă spre “Dovezile continuității. Despre condiția femeii “…
Imediat, m-am surprins cum tastam, repede, într-un reflex de iubire: Irina Ioana Alexe. Te-am găsit, erai aici. Ce bucurie înălțătoare! Rădăcini.
Oaza de liniște, copilăria noastră, părinții, sufletul curat, poveștile, sinceritatea, presa liberă, independența, libertatea de exprimare, creativitatea, prietenia, iubirea pentru oameni și dedicarea pentru ei, dorul mioritic al satului, toate și multe altele neexprimate, le-am găsit aici, la… Rădăcini.
Ce binecuvântare să te fi găsit! În sfârșit, lângă tine, ascultându-te, așa cum ai asculta o poveste orientală, așa cum mi-aș fi dorit, de nenumărate ori, să putem fi mai mult împreună, să ne bucurăm cu copiii noștri și să le depănăm povești.
Lăudat fie Dumnezeu, ți-a permis să îți recunoști menirea de povestitor, îndelung căutată.
Te rog, păstrează-mi un loc, mereu, la ceainăria ta cu dulciuri gustoase, povești nemuritoare și glume sănătoase.
Lacrimi pe obraz și gânduri nerostite: ce mult o să-mi lipsești! nespus de mult!
Însă, acum știu, te voi găsi aici, mereu, de fiecare dată când dorul nesfârșit mă cheamă, să fiu cu prietena mea.
Iată, ți-am răspuns, cum ți-am promis la Sărbătoarea de 19 Zile, când ai anunțat că ai lansat blogul tău despre împuternicirea femeii.
LikeLike
Dragă Oana, mulțumesc mult că m-ai găsit! Se pare că a fost o săptămână a regăsirilor! Și eu mă surprind tot mai des căutând ceva, acel ceva care să dea sens vieții făcând abstracție de nenorocirile care ne înconjoară și pe care nu putem alege să le ignorăm. Așa cum am abordat credința, așa sper că voi aborda și scrisul. Cu pași mici, fără gesturi extreme, fără polemici care să-mi atragă cititori. Mesajul tău sună a despărțire, dar hai să ne promitem să ne găsim aici mereu! Te pup cu drag! 🙂
LikeLiked by 1 person