Copiii noștri nu sunt copiii noștri

Vineri am mers la un curs de online writing ținut de Olivia Vereha. Eu o cunoșteam pe Olivia din alte contexte, nu ca trainer sau lecturer sau cum s-o numi. Mi-a făcut plăcere să o descopăr și în acest context! Dintre dilemele pe care voiam să le rezolv la acest curs, se număra și faptul că aș vrea să încep să comunic mai serios pe blog. Adică să abordez și subiecte sensibile. Sfatul Oliviei a fost să încerc să schimb tonul treptat, dar deși îi respect părerea, o să aleg să abordez subiectele respective fără introducere.

Cred că am mai zis și cu alte ocazii că de-a lungul timpului am fost baby-sitter-ul desemnat. În vacanța de vară de prin clasa a X-a, am avut grijă de verii mei care la vremea respectivă aveau 8 și 6 ani (parcă). Ce îmi aduc aminte din perioada aia e că resimțeam puternic responsabilitatea de a avea în grijă copiii altcuiva. Mi-aduc aminte că urlam mult, nu la ei, ci în general. Eram stresată că cel mic lua un tratament pentru bronșită, dar în rest erau copii cuminți, adică nu-mi făceau probleme. Era doar ideea de a avea în grijă altă ființă! Am citit săptămâna trecută o postare a unei bloggerițe pe care recunosc că nu o urmăresc. Postarea respectivă abunda în cuvinte licențioase și deși nu sunt o pudică, consider că era un pic cam prea mult. Ideile exprimate cam brutal se învârteau în jurul dreptului de a alege dacă faci sau nu copii. Poate tonul se dorea a fi un fel de funny ‘cause it’s true, dar a ieșit doar sad fără nicio urmă de funny. Dar cine sunt eu să judec?! Eu am ales să fac un copil în momentul în care am pierdut pe cineva drag și simțeam că viața mea nu mai are sens. Nu am analizat prea mult aspectul ăsta, ci pur și simplu am ales viața, o viață nouă. Sarcina a fost o perioadă extraordinară, mai ales din perspectiva apropierii.

Am citit, am răscitit ce s-a scris despre tragedia de acum 3 zile în clubul ăla și am încercat să asimilez informațiile din prisma unui părinte. Mă uit la culcare la băiețelul meu, cum doarme liniștit și mi se umple sufletul. Creierul încă zumzăie de pe urma vorbăriei cu care ne asaltează zilnic. Îi contemplu trăsăturile perfecte exact în clipa în care un zgomot surd se lovește de pampers și mă face să zâmbesc. Oricât aș încerca să-mi imaginez nu reușesc să mă pun în locul celor care și-au pierdut copiii zilele trecute, iar durerea cred că merge dincolo de ceea ce e omenește posibil. Dincolo de toate astea, nicio secundă nu mi-a trecut prin cap că ar fi fost mai bine să-mi iau o pisică! Respect opinia tuturor, stilul de viață ales, dar cred că majoritatea deciziilor de a nu avea copii rezidă în teama că nu-i putem proteja suficient! Eu am ales să-mi fie frică!

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu sunt şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei
de mâine, pe care voi n-o puteţi vizita nici
chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi
să-i faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici ză-
boveşte în ziua de ieri.” (din Profetul de Khalil Gibran)

dreamstime_m_33343198

@dreamstime.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s