Mi-ar fi plăcut…

.. să mă nasc într-o epocă  în care fetele studiau franceza și pianul. Sau poate într-o vreme când feminismul în România era abia la început, să fiu contemporana Miței Biciclista, deși corespondentul ei în zilele noastre ar fi un skirt bike blog (care nu mi se potrivește).

Dar eu m-am născut în 1981, anul în care, după spusele mamei mele, în România nu se mai găsea nimic. Așa că toată copilăria mea a fost marcată de o lipsă acută a „ceva bun”, acel bun nedefinit care conținea mult zahăr. Lipsa asta nu m-a afectat doar pe mine, ci întreaga familie. Deși am copilărit la țară, unde se presupunea că puteai încropi o mâncare din ce creștea prin curte (vegetarian de cele mai multe ori), la București se simțea lipsa acută a … mă rog, cam orice. Din aceste motive, preocupările părinților mei la acea vreme, erau mai degrabă practice, decât artistice. Cu toate astea, aveam casetofon și pick-up. La casetofon se asculta singura casetă disponibilă și anume ceva teatru radiofonic. La pick-up însă aveam o selecție foarte interesantă, care se actualiza constant:  Vivaldi, Mozart, Ray Charles, Elvis, Micul infern…Le mulțumesc pe această cale părinților mei pentru toate eforturile întreprinse în cultivarea gustului pentru muzică clasică și pentru literatura de toate felurile, cam tot ce se găsea la colecția „Biblioteca pentru toți”.  Tind să cred că totuși primii ani de viață au fost decisivi pentru dezvoltarea mea ulterioară; așa că în loc să ne specializăm, ne-am întors la meseria de bază din Epoca de piatră: hunter/gatherer. Deși unele lucruri s-au mai relaxat după 1990, eu am rămas cu preocuparea constantă pentru hrană fizică, nu sufletească. Sunt recunoscătoare însă concediului de creștere a copilului când am apucat să mă bucur pe îndelete de operele scriitorilor interbelici.

Duminică am fost invitată la comemorarea celui care a fost Romulus Vulpescu. Au fost prezenți prieteni ai familiei, copiii artiștilor care nu mai sunt printre noi și am avut parte de un mini-recital al corului Preludiu. Evenimentul în sine a fost extrem de emoționant, iar constanta a fost cumva dragostea de patrie. Eu fiind mare consumatoare de distracții frivole mă gândeam la replica Juliei Roberts din Pretty Woman, când se duce operă și o întreabă cineva dacă i-a plăcut. Răspunsul a fost: It was so good, I almost peed my pants!, la care Richard Gere se grăbește să clarifice: She said she liked it better than Pirates of Penzance. Cam așa m-am simțit eu acolo, îmi venea să plâng de emoție, dar să scot ceva amuzant din asta. Să bravez că nu simt nimic, că eu mi-am tăbăcit sufletul. Știu că simt, simt puternic chiar, dar mi-aș dori ca viața să fi fost mai blândă cu noi românii. Și când te ia o stare de leșin, care greșit îi este atribuită foamei, să murmuri în barbă, ca pentru tine:

„Ţara-i mică, vremea-i grea
Ce-o mai fi, om mai vedea…”

Anunțuri

2 gânduri despre “Mi-ar fi plăcut…

  1. 1. Femisismul exista dintotdeauna. S-a purtat discret dupa epoca matriarhatului ca sa nu se mai sperie sexul puternic.
    2. Nu stiu ce nu gaseai tu da’ eu grasa am fost de mica si iti garantez ca nu de la ceai!
    3. Tu iubesti mult cu burta. De aia le ai pe asta cu hrana. Totusi, sa nu imi amintesc de lipsa mamaligii la sarmalele alea!
    4. esti asa un cumul de sentimente incat ma sperii cateodata!

    Apreciază

    • 1. Totally!
      2. Găseam prea puțin, clar. Regret că nu te-am cunoscut mai devreme!
      3. O să mă căiesc toată viața pentru mămăliga aia, crede-mă. Dar vine revanșa!
      4. Sunt 68 de kile de sentimente, numa fibră! :)))

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s