Sau Povești pentru oameni mari.

Știu că am mai scris eu acum vreo 2 ani despre o carte numită “Teiul sălbatic” scrisă de o autoare relativ necunoscută: Doina Ioneț. Mi-aduc aminte când am scris postarea respectivă pentru că era prima oară când exersam scrisul din imaginație, nu din realitate și mă simțeam like a phoney. În cartea asta era vorba de o fată frumoasă și cuminte care nu reușește să intre la facultatea de Filozofie și mai stă să învețe încă un an. O să-i zicem fata moșului, for the sake of the argument. Ea locuia într-un sat din Moldova pe vremea când țăranii se angajau la Combinat și se găseau în magazinele mari costume de baie Pufina (whatever this means!). E și o poveste de dragoste pe acolo, dar nu vorbim despre ea, plus că sexul premarital nu-și găsea nicicum locul în poveste. Ea își dorea să  intre la Filozofie ca să demonstreze că e la fel de inteligentă precum soția fratelui ei (cumnata gen), deci nu era chiar imaculată în intenții. Cumnatei o să-i zicem fata babei, for obvious reasons, nu-i plăcea să muncească în curte, nu-i plăcea viața la țară și cel mai rău: STĂTEA ÎN CASĂ ȘI SCRIA. That bitch!

La momentul în care citeam (și reciteam) această carte, eram convinsă că sunt fata moșului: eram tocilară, munceam în gospodărie la mamaie și aveam ambiții de Cibernetică. Dar eram în același timp și ipocrită, nu aș fi recunoscut în veci că vreau să lenevesc și să stau să citesc în casă sau să mă uit la Xena (aia femeie!) sau la MTV. Cred că am reușit să mă joc de-a fata moșului multă vreme și nici nu mi-am dat seama de ipocrizie. Tot cartea respectivă zicea că avem toți înăuntru un demon și un înger și e alegerea noastră pe care decidem să-l creștem. Eu cred că avem o fata moșului și o fata babei (după caz fătu’ babei, respectiv moșului), care se luptă pentru supremație și depinde de tine să fii cât de cât sincer și să o lași să câștige pe aia care crezi că te reprezintă. Eu mai nou aș vrea să încerc și varianta de fata babei, deși se pare că era urâtă, dar m-am resemnat de mult că nu le poți avea pe toate! 🙂

Nu pot să fiu optimistă din fire și nu știu de ce uneori postările mele par exaltate, dar credeți-mă nu e optimism sau pozitivism. E vorba că nu mi-am permis până acum să fiu eu de frică să nu fiu percepută ca fata babei. E o povară prea mare să fii autentic și să te iubești. Așa că încerc să-mi asum că uneori nu sunt eu, uneori alerg după chestii strălucitoare și nu le văd pe alea din fața ochilor. Am impresia că nu-mi place să intru în polemici și nu știu să mă apăr când e vorba de timpul pe care vreau să-l petrec făcând nimic. Așa că îmi doresc să am mai multă încredere în fata aia care stă în casă și scrie asumat, din mintea ei, povești pentru oameni mari.

Ca să închei într-o notă comercială: În curând pe blog…