Bună și un pic nebună

Numele meu de fată era Leuca, din punctul meu de vedere un nume drăguț. Profu’ de română din liceu avea așa o plăcere morbidă să mă întrebe la fiecare oră (sau când își aducea aminte de mine) ce semnificație are numele meu. Iată ce ne spune DEX-ul:

A fi lovit (sau bătut, pălit, trăsnit) cu leuca (în cap) = a) a fi (cam) zăpăcit, nebun, într-o ureche, prostănac.

Nu știu dacă are legătură cu numele, dar eu uneori simt că sunt proastă de… bună. Știu că multă lume trăiește cu impresia asta, ba chiar am auzit rezoluții de anul nou: Anul ăsta nu o să mai fiu proastă! Evident că vrea să spună că nu mai e proastă să creadă că alții sunt la fel de buni, nu o să mai fie proasta darnică, sau proasta care ajută și last but not least: proasta care are așteptări de la ceilalți. Eu nu mi-am propus niciodată să nu mai fiu proastă de bună, mai ales că măsor cu instrumente proprii și dacă referința mea sunt oameni măreți, e cam greu să mă compar. De multe ori însă, mai ales în adolescență, mi-am dorit să fiu mai simpluță la minte. Să nu mai văd că fetele apreciate erau sportivele și că atunci când doreau să dea o replică inteligentă apelau la mine. Nu-mi dau seama dacă mă simțeam vreodată singură, oricum și acum râd la glumele tocilarilor într-un fel care mă face de neînțeles pentru mulți.

Dar nu-mi aduc aminte să-mi fi propus să fiu rea/bitter/răzbunătoare. Nu că nu aș simți, nu că nu m-aș gândi, nu sunt sfântă. Dar nu mă trezesc în nicio zi cu dorința arzătoare de a dezgropa niște potcoave de cai morți. Dar uneori primesc niște potcoave în freză de îmi revin brusc la realitate. Am văzut zilele astea un film genial: Mal de pierre (numele original și care înseamnă pietre la rinichi). Acrița principală (Marion Cotillard) e o femeie considerată puțin nebună din cauza acestor crize de rinichi pe care nimeni nu se obosise să le diagnosticheze și pentru că era foarte sinceră cu ea și cu ceilalți (a se citi își exprima sentimentele). Ce faci când realitatea nu se potrivește cu ceea ce simți tu?! Întorci lumea invers, o adaptezi și uneori cam pierzi din vedere că nu mai se încadrează în cadrul real. Cel mai frumos lucru pe care îl poți face pentru tine ca persoană care simte monstruos, e să mai evadezi în imaginar. Dacă nu ești suficient de nebun(ă), o să-ți lași un fir de siguranță, o legătură cu Pământul. Eu știu că așa fac.

Mi-am asumat că uneori cânt pe stradă (nu mă aud din cauza căștilor) sau când zâmbesc degeaba unor necunoscuți. Nu m-am obișnuit cu răutatea gratuită și nici nu mi-am propus să devin și mai ciudată (a se citi introvertită). Așa că o să tot uit că dacă faci același lucru și aștepți rezultate diferite, nu înseamnă că ești perseverent. Nu înseamnă nici că ești fraier și dispoziția mea nu are legătură cu vremea de afară. 🙂 Și în poza de mai jos nu e doar lavandă, e și (p)izmă.

pexels-photo-186572

photo @pexels.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s