Mama cuiva

Mai mă trezesc eu așa să vorbesc despre răni, măști și alte nebunii din care nu înțelege nimeni mare lucru. Zilele trecute am dat share unui articol despre mother-wound și nu știu câtă lume a citit. Nu contează asta, e bine să te preocupi de sănătatea ta mintală indiferent de metoda prin care alegi să faci asta. Pentru că în definitiv despre asta e vorba, eu caut neîncetat să înțeleg de ce mă sabotez în relațiile personale și profesionale, de ce mă fac mai mică decât sunt și nu în ultimul rând, cum pot să-mi cresc copilul cât mai bine (a se citi să nu dea prea mulți bani la psiholog când se face mare). Deși subiectul zilei pare a fi memoria vaginului, eu vorbesc despre o rană situată mai sus de brâu – spiritual vorbind. Tu, ca fetiță/femeie matură ești rezultatul a tot ceea ce au îndurat femeile dinaintea ta. Fiecare și-a propus la un moment dat ceva mai bun pentru copiii ei sau poate și-a ales să sufere mai puțin. Din păcate, nimic nu se rezolvă fără intervenție, chiar și faptul că te gândești la asta implică un efort.

Eu mai am o singură bunică în viață, dar are 91 de ani și mă gândesc că în curând se va rupe și această legătură cu trecutul. Rămâne mama. Mama – subiectul preferat al psihologilor de pretuntindeni și al bărbaților neînțărcați pe seama cărora glumim. Eu am o întrebare, mereu aceeași, pentru bărbații care nu sunt pregătiți să intre într-o relație: Femeia aia te face să crezi că poți să fii orice pe lumea asta?! Pentru că asta trebuia să auzi de la mama ta când creșteai. Pentru că nimeni nu o să te iubească dezinteresat ca mama. Să pregătești un bărbat pentru viață e o treabă serioasă și extrem de solicitantă; trebuie să asiguri cumva un preaplin de afecțiune care să poată să susțină independența puiului când pleacă de acasă.

Cum e pentru fete? Eu așa am crescut, asta am integrat, am tatuat în minte și în suflet: Poți și îți datorezi ție (și mamei tale și bunicii și străbunicii) să devii orice poți pe lumea asta! Fără scuze! Cu afecțiunea mai ușor așa, că nimeni nu o să te cocoloșească toată viața. Ești împinsă în viață la propriu din clipa în care te naști. Să fii o mică gospodină, să fii mamă pentru frați mai mici, să ajuți, să apreciezi educația (și recomandat să excelezi). Mie mama mi-a dat tot ce aveam nevoie să-mi ating potențialul și totuși îmi aduce aminte uneori că am fost un copil (și un adult) sensibil. Asta e slăbiciunea mea, simt monstruos. Simt atunci când ar trebui să acționez la rece, simt nedreptatea din jurul meu și simt mereu golul afectiv cu care am plecat în viață. Îmi place jocul de cuvinte din engleză: caretaker vs. caregiver. Iei sau primești?! Dar asta e altă discuție.

Aceeași mamă o să crească diferit un băiat, de parcă i-ar pregăti refugiul de adult în copilăria cea fericită și lipsită de griji. Așa că bullshit-ul cu forgive and move on nu e neapărat de luat ad literam. Nu pot să o iert pe mama că nu m-a învățat ceva despre care nu știa mare lucru, la fel cum nu știa nici mamaie, nici bunica. Asta e rana noastră colectivă de femei bărbătoase, practice, muncitoare, care pot tot, dar care nu știu să ofere iubire. Nu poți să oferi ceva despre care puteai doar să citești, nu avea aplicație practică. Ce poți să faci este să le integrezi fără resentimente. La bunica (paternă) petreceam cam o lună pe an în vacanța de vară. E ardeleancă, gătea foarte bine și ne oferea confortul care ne lipsea la mamaie (bunica maternă care ne-a și crescut). La bunica citeam toată ziua, mergeam în parc, făceam chestii de vacanță în oraș și nu munceam. În rarele momente de afecțiune, mi-o aduc aminte venind dimineața în camera noastră și gâdilându-ne. Mi se părea atât de nefiresc gâdilatul ăsta, ea arăta ciudat făcând asta. Într- o zi m-au întrebat dacă vreau să ies cu ei la plimbare (bunicul la cămașă și ea cochetă cu un pulovăr aruncat peste umeri – niciodată nu am știu să port pulovărul așa) și am acceptat. Bunica (sau poate eu) m-a luat de mână și imediat a tresărit puțin suprinsă neplăcut: Ai mâinile lipicioase! Probabil că le aveam, eram copil! Bunica avea mâinile moi, albe, își făcea manichiura săptămânal și era pentru mine întruchiparea perfecțiunii. Asta înseamna în mintea mea de atunci: să scoată pete de pe tricouri, să calce toate hainele și să le țină aliniate frumos în dulap, să gătească aproape divin (prăjituri cu gem și bezea, piersici tăvălite în zahăr tos, șnițele și supă cu tăieței făcuți tot de ea), să țină la curățenie nefiresc de mult. O lună pe an până pe la 13 ani, apoi câteva vizite sporadice.

Dar totuși, din lungile vacanțe petrecute alături de mamaie, nu am nicio amintire în care ea să mă fi luat de mână, so… nu există comparație între ele. Despre mamaie am mai scris și știu că e parte din mine. Adevărul este că o să facem aceleași greșeli ca și mamele/bunicile noastre, dar avem ocazia să învățăm ceva despre noi în acest proces, să evoluăm în versiuni mai bune ale unor femei puternice.

Noi suntem ele și motherhood becomes us!

Nu eram tristă în poză, așa arăt eu împăcată. 🙂

P2180003

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s