Prietena mea Luminița m-a invitat la un eveniment Pegas dedicat progeniturilor, cu testare de produs. 🙂 Pentru că este o mamă extraordinară și crește (responsabil) doi băieți (gemeni) o să o citez aici legat de eveniment. Am auzit că e un subiect fierbinte zilele astea despre felul în care se ajută bloggerii sau de ce nu suntem organizați în vreo breaslă sau ceva. O să vorbesc și despre Pegas, bear with me. Vreau doar să subliniez că sunt bloggeri care pot să surprindă aspecte practice și cărora le dai like pentru că știi cine sunt și că fac bine ce fac. Eu mi-am asumat și sper că mă recomandă asta cumva, că o să fac o poveste.

Cred că în mintea adulților, Pegas e lipit de creier ca bicicleta copilăriei – vorbesc desigur de adulții născuți în anii ’70-’80. Am auzit că mai nou copiii ne numesc ăia născuți la 1900. Tineretul din ziua de azi… haha. Bicicleta Pegas a stat multă vreme în magazia de la țară, până a fost transmisă vreunei rude care știa să o repare. Schimbat roata, unsă, că stricată nu era. Ceea ce își aduc aminte mai bine băieții decât fetele, este faptul că am copilărit într-o vreme în care bicicleta îți dădea statutul social. Bicicleta mea nu era a mea, fusese a surorii mele și niciodată nu am simțit-o altfel. Problema cea mai mare atunci când copilărești la țară este că nu trebuie să arăți semne de slăbiciune. Acolo lucrurile iau o altă întorsătură dacă ceilalți copii te simt. “Fetița, ești de la București?” – liability scria pe tine. Și eu eram o pămpăloaică fricoasă. Am renunțat să mai scot bicicleta pe uliță când mi-am dat seama că mi-era foarte greu să refuz copiii care mi-o cereau pentru o tură. La fel cum am renunțat să ies și cu sania făcută de tata. Să nu o stric și să nu-mi pierd bruma de respect pe care o așteptam de la copiii vecinilor. Respectul nici nu cred că era pentru mine, le era frică de mamaie și frica era mai puternică. Apoi am hotărât că nu-mi place să mă joc și nici să mă pun singură în situații stânjenitoare.

Dar mai târziu, în adolescență, am prins gustul plimbărilor cu bicicleta. Vărul meu Cristi se încumeta să mă plimbe destul de des (nu eram tocmai subțirică nici atunci), suficient cât să apreciez că am pierdut bucăți esențiale din copilărie din cauza fricii de penibil. Cum poți să transmiți asta copilului?! Nu poți! Ești un adult plicticos care se uită cu nostalgie la trecut. Îl vezi cum împinge la bicicleta cu roți ajutătoare și speri să fie mai curajos. Ar vrea să încerce și bicicleta verde, dar nu știe cum să o ceară, nu se simte mândru pe bicicleta roz. Mă uit la el cum se codește, ochii sunt umezi și îi văd frământarea mâinilor. Astea sunt bătăliile pe care trebuie să le poarte singur, dar parcă nu pot să-l las. Și mi-e frică pentru el, să nu se lovească, să nu renunțe ușor, să se bucure de tot. Așa că decid în mintea mea că de ziua lui îi luăm un Pegas. Da, o să fie prima zi a anului și probabil va trebui să aștepte vreo două luni să meargă cu ea, dar o să avem grijă să-i explicăm cum trebuie să aștepți pentru lucrurile care merită cu adevărat. Glumesc, nu o să fac asta. O să am timp să-i explic că trebuie să fie atent la tot ce se întâmplă în jur și că mersul cu bicicleta te face să te simți liber. Și pe mama ta o face să simtă că ai crescut și va trebui să-ți dea măcar puțină independență. Se pregătește mental de acum!  Așa că nu dați banii pe prostii, luați bicicletă la copii! Ei oricum o să continue să se joace pe telefoanele și tabletele noastre, dar măcar să uităm toți de telefoane când ieșim afară sau mergem la țară.

Luminițo, m-ai făcut să mă urc pe un Pegas după… lasă, nu mai contează câți ani. Nu am putut să merg, dar m-am făcut de râs cu mai multă dezinvoltură. Să mai facem d-astea!