Acum o săptămână probabil că aș fi pus alt titlu și mai mult ca sigur alt conținut. Aș fi scris despre cum merg eu cu metroul la Romană ca să-mi fac ședințele de acupunctură. Aș fi povestit despre omul care nu are picior, are un soi de proteză pe care și-o dezvelește pentru a stârni mila trecătorilor de la coloane. Într-o dimineață am vrut să-i dau bani, mi s-a părut ceva demn în felul în care stă acolo. Când m-am apropiat am văzut că era lângă el un homeless căruia îi dădea din pomenile primite. Mi s-a părut un gest frumos, avea acolo covrigi și chiar sandvișuri de la Mac. Acum, privind în urmă, mă gândesc că poate era tributul lui către cei care gestionează spațiile alea. E meschin, știu.

Cartea Ura e o carte foarte mișto scrisă de Cornel George Popa despre copilăria unor băieți în timpul comunismului, despre dramele lor și ale vecinilor adulți percepute prin ochii lor. Foarte trist, foarte familiar, la fel ca ultimul film cu Dragoș Bucur (Hawai). Ceea ce au în comun toate astea, cum le-am adunat eu în minte: miza e despre nimic. Te urăsc pentru că ești mai deștept, te urăsc pentru că te plac femeile fără să fii puternic, te urăsc pentru că pot.

Ceea ce s-a întâmplat săptămâna asta la metrou ne face pe toți vulnerabili, ne face și mai speriați. Ideea asta că stăm cu ochii în telefon și în căști ne urlă muzica e bullshit. E mecanismul nostru de compensare. Cum să stai mai în spate când trebuie să pontezi la 9 fix?! Ți-a zis medicul să te ferești de mișcări bruște, dar cum să faci să te ferești?! La ora 6 în seara de Moș Nicolae, o mamă trage de un copil mic să nu se așeze pe jos, pe brațul celălalt are un ghiozdan din care se străduie să scoată un șervețel pentru copilul mai mare căruia îi curge sânge din nas. Eu aș vrea să mă țin de bară și singurul loc liber e în fața lui, la propriu. E relaxat, mai relaxat ca mine. Azi am ales să urc pe scările rulante de la Unirii 1, tot pentru a-mi proteja spatele. Treptat mă încadrez în coada care se formează și cumva reușesc să intru în fața unui tip care era cu prietena. Îi aud vorbind tare peste căști și spunând ceva că toată lumea se grăbește. El alege să-mi dea un umăr în spate, probabil ca să mă învețe vreo lecție despre bună cuviință. Zâmbesc amar. Pe aceeași scară era să leșin acum o lună și singurul lucru la care mă gândeam când mă treceau transpirații reci era: cineva o să-mi fure laptop-ul dacă leșin. Și nu am leșinat, mi-am luat o fanta și am contemplat mulțimea în care trebuia să mă avânt ca să ajung la birou. Am ales să chem un prieten. Suntem speriați ca naiba, nu era nevoie de ceva să ne sperie și mai tare.

Care e miza? De ce ne urâm?! Cine să-ți sară în ajutor când nici nu știm să ne mai fie milă. Ce e empatia asta și unde o găsim? Ce plm e asta: Formă de intuire a realității prin identificare afectivă?! Cea mai tare parte abia urmează. Pe grupul de whatsapp de la școala fiului meu s-a trezit un tătic să comenteze că dacă avem copii geniali să-i dăm la școală de genii. Bineînțeles că era off-topic. Băiețelul meu a luat punctaj maxim la un concurs școlar. E clasa I, sunt mândră de el, dar care e miza?! Te holbezi la mesaj și vrei să sari la bătaie în curtea școlii, dar tăticul e eliminat de pe grup imediat. Ne bate viața și așa… hai să fim mai buni. Nu că vine Crăciunul, așa degeaba. Uneori sunt și chestii mișto care se întâmplă, ca de exemplu să ți se încrucișeze privirea cu un tip drăguț, să-i zâmbești cald din ochi și să te gândești că probabil e mai mic decât tine cu cel puțin 15 ani. Poți să zâmbești și șmecherește, el probabil nu-și dă seama de diferența asta. Probleme reale sunt atunci când fiul tău e fan IRaphaell și îi scrie scrisori despre cum o să-i facă un joc cool. Get a hold of yourself! 🙂

sursa: pexels.com