Încep să-mi revin ușurel după gripă, dar din păcate nu pot să zic că aștept cu nerăbdare să ies din casă. Dar cum mâine e 1 martie, cu sau fără primăvară o să ies din casă. 1 martie marchează pentru familia mea ziua lui Mihăiță. Nu prea vorbesc eu despre el, dar anul ăsta face 21 de ani, e o ocazie specială. Mihăiță e fratele meu și mai des îl alint: Puiule. Nu prea scriu despre el și nici acum nu o să dezvălui prea multe, pentru că povestea vieții lui nu este neapărat povestea mea.

Anul trecut, în drumul lui către proteste, ne-am oprit puțin să stăm de vorbă la Mac la Unirii. Era un context special și, acolo, în cea mai nepotrivită atmosferă, Mihai m-a întrebat: Spune-mi Irina, cum ți-am afectat viața? A fost așa de neașteptat, că mi-a trebuit ceva timp să-mi revin și să răspund. Se știe că e foarte greu să primești un frate în familie și când ai mai puțină minte, dar la 16 ani te aștepți să fii mai matură. Atât aveam eu când a apărut Mihăiță. O vreme a părut că într-adevăr viața mea nu o să mai fie la fel niciodată, apoi nu m-am mai gândit așa mult la cum era înainte de el. Ursulețul de pluș, acel ursuleț, a devenit jucăria lui favorită din perioada în care îi dădeau dinții. Ursulețul de pluș cu care dormeam în brațe era mai tot timpul plin de bale. În ziua în care se termina trimestrul 2 al clasei aXI-a, o zi oribilă dinaintea vacanței de primăvară, ziua în care diriga m-a certat că îmi fac de rușine părinții pentru că am rămas corigentă la mate… în ziua aia am mers cu Mihai să-i scoată copcile de la buză. Se lovise în cel mai stupid mod la el în pătuț. El părea să aibă o zi mult mai proastă decât mine, așa că m-am îmbărbătat și am fost alături de el. Am mai crescut puțin și am înțeles că timpul liber trebuia calculat în așa fel încât să-l integrăm și pe Mihai. Trebuia să împărțim cu el și primul PC și să ne uităm (noi surorile), cum Mihai se juca pe calculator când abia ajungea cu fața la nivelul mesei. Era un joc de strategie în care se rostea foarte des Prostagma!. M-am oferit să fac baby-sitting ca la americani, așa că ne-am petrecut anul 3 de facultate împreună. Adică l-am luat de la grădi, am mers la piață împreună, i-am gătit și l-am culcat. Am făcut cam totul împreună, spre disperarea unora din prietenele mele. A fost un copil tare cuminte și mânca toate experimentele mele culinare. Ce îmi aduc aminte din perioada aia, e că îmi venea să-l bat uneori pentru că era prea sensibil. Ca mine. Îmi venea să-l scutur și să-l învăț să se îmbărbăteze, că viața e grea. A descoperit asta singur în clasa I. 🙂

Cum s-a schimbat viața mea? Numai în bine. Că era enervant și tot timpul trebuia să-i dau lucrurile mele? Foarte adevărat! Îmi pare rău că la un moment dat nu am vrut să-l invit la ziua mea. Nici nu mai știu când era asta, dar nu e prea târziu sper, să-i spun că îmi pare rău. Eu tot timpul merg la petreceri doar pentru mâncare, ar fi trebuit să știu mai bine. Viața mea (a noastră) ar fi fost mult mai plicticoasă fără tine, ăsta e adevărul. La mulți ani, Puiule! Și o poză cu tine, în altă primăvară, una mai frumoasă.