Nu am apucat să povestesc pe blog, asta pentru cine nu a fost la fața locului, că… la lansarea cărții Foamea, mama mi-a făcut o surpriză. A luat poze din arhiva ei personală și a făcut o prezentare de produs, care produs era și în costum de baie în unele poze. A avut un speech mai lung decât al meu în care s-a lăudat cu fata ei care scrie chestii pline de emoție. Cumva i-a scăpat de data asta faptul că sunt sensibilă, dar da, sunt superlativul sensibilității dacă ea e sistemul meu de referință. Și ca să putem trece la chestii mai serioase, să știți că mama m-ar fi sprijinit (și financiar) să-mi pimp o rulotă din care să vând sandvișuri și salam de biscuiți. Adică să-mi realizez ceea ce credeam eu prin 2011-2012 că este scopul vieții mele. Nu a fost să fie, dar în Foamea nu am reușit să găsesc contextul potrivit pentru informația asta și nici nu am scris despre dățile când am mers la târguri de dulciuri să vindem ciocolată de casă.

Am reușit să văd zilele trecute discursul lui Frances McDormand de la Oscaruri și întâmplător am văzut și filmul cu 3 Billboards în weekend. Nu am pariat pe vreun film, așa că nu simt nimic față de câștigători, la premiile pe care le acord eu din inimă, Frances e mereu câștigătoare. Mai ales în roluri de mamă. She is fucking scary, exact ca mama! Începând cu Almost Famous care îmi aduce aminte de adolescența mea, când nu aveam telefon mobil încă. Am ieșit în oraș și m-am întors pe la 8 seara. M-a certat că nu am sunat să spun că întârzii. Aș fi făcut o glumă, dar mi-era frică de ea, era serioasă. Era și este spaima copiilor din cartier, are o privire, o uitătură mai degrabă – she will fuck you up! 🙂 Nu știu câtă lume a văzut Olive Kitteridge, e o miniserie la HBO. E o scenă dramatică în care fiul îi reproșează că l-a distrus psihic tot timpul cât a locuit cu ei (părinții) și ea își păstrează calmul și îi demontează toate argumentele. Nu că nu ar avea dreptate fiul, dar fără să o spună, ne transmite că a făcut cum credea ea că e mai bine și iată, a ajuns adult. Da, te-ai dus la terapie ca să vorbești despre mine și să încerci să te împaci cu gândul că devii părinte la rândul tău și să vedem ce mare brânză faci tu! Sunt prea multe faze mișto, dar felul în care abordează viața este absolut fabulos. Prin adolescență, petreceam vacanța cu verii mei mici. Îl tot rugam pe unul dintre ei să nu mai mănânce corcodușe crude că o să-l doară burta. Și ce să vezi, a făcut diaree! Bineînțeles că a venit la mine să-mi spună ce i s-a întâmplat și să găsim o soluție. Îl întreb: De ce vii la mine? Ți-am zis să nu mănânci, știam că asta urma să se întâmple. Răspunsul: Vin la tine pentru că ești mamă! Cum să reziști în fața unei astfel de declarații, nu cred că vreodată mi-a zis cineva ceva mai frumos.

Anyway, ce voiam să zic: Dacă mi se întâmplă vreodată ceva, știu sigur că mama mea o să se transforme în Frances McDormand și rolurile ei de mamă. O să găsească în ea niște resurse infinite pentru a lupta până în pânzele albe. O să facă niște chestii de care nici ea nu știa că e capabilă, dar asta nu o să o preocupe prea mult. Niciodată nu și-a pus bariere și are determinarea unui desenator în boabe de orez. Știu că mereu o să urmărească binele copiilor ei cu forța și că nu o să ne lase să ne lăsăm. Ceea ce e înspăimântător dacă te gândești la micile evenimente de zi cu zi. Dar pe de altă parte e și reconfortant. Să știi că mereu e cineva acolo, capabil să hunt down pe orice ar putea să-ți facă rău. Ce să zic, sunt recunoscătoare și poate chiar o să ne îmbrățișăm mâine, ca de 8 martie. Și probabil că atâta timp cât o să trăiască părinții mei, o să aleg să gravitez în jurul lor. Nu în aceeași casă, dar să fim mereu pe aproape. Și un selfie cu noi două, nu e cea mai reușită poză, dar e făcută la țară – locul care ne e drag: