… dar mă tratez.

Glumesc! Nu sunt nici pe departe influencer, sunt o femeie obișnuită care la un moment dat s-a hotărât că îi place Social Media. Am început să merg la conferințe și long story short să mă bag singură în seamă. Faptul că m-am împrietenit (sper) și pozat cu oameni a căror părere atârnă în online, nu mă face influencer. Adică, nu cred că se ia așa ca o dermatită doar din faptul că am stat alături la conferință. Ceea ce am învățat în aproape 5 ani de alăturare este că e recomandat să-ți păstrezi uzul rațiunii și bunul simț.

Am așteptat să scriu asta după petrecerea AIM to Fame organizată de Arbo Media. Natural, ca orice om obișnuit cu hashtag-uri și paying respect to sponsors, am întrebat care e scopul petrecerii. Scopul era să ne simțim bine împreună, adică fix ca-n povestea cu fata împăratului Roșu: să mâncăm, să bem și să ne veselim. Sigur că evenimentul a fost ajutat de niște branduri care au asigurat condițiile propice să facem cele de mai sus, sigur că am primit și a little smth. for the way home, dar… eu nu am uitat nicio clipă să-mi număr binecuvântările și să mulțumesc pentru ele. Ceea ce a devenit acum un job, eu i-aș fi zis common sense. Adică nu ar trebui să fie așa complicat să scrii despre gelul de duș de la Yves Rocher primit, eu folosesc produsele lor mai tot timpul. Nu prea îmi pasă ce părere are oricine despre cât trebuie să coste un parfum atâta timp cât pot să miros a prăjituri de inspirație orientală (adică a flori de portocal). La fel cum nu-mi e jenă să recunosc deschis că cei mai mișto adidași ai mei au fost de la Avon. Cred că problema cea mai mare cu influencer marketing este că uităm de noi, ne ia valul sau ceva. Și când se întâmplă asta, e bine să ne facem un test simplu (ați mai auzit asta pentru că îmi place cum sună în spaniolă):
“William: Did you identify with the character you are playing?
Interpreter: No.
William: Why not?
Interpreter: Because he’s playing a psychopathic flesh-eating robot.”

Am scris 3 cărți până acum (știm că e despre mine în cele din urmă :)), am scris mult pe blog în 5 ani, tot îmi place cum scriu. În procesul ăsta relativ de creștere a propriei notorietăți nu am uitat să fiu eu. Nu am devenit arogantă, dar sunt suficient de stăpână pe situație cât să trimit cărțile unor oameni fără să aștept feedback despre cum scriu. Deși nu trăiesc din scris, sunt conștientă că scriu bine și ceea ce scriu se încadrează la categoria entertainment și I am damn proud of it! Am prieteni în listă de la toate joburile pe unde m-am perindat și toate categoriile profesionale. Aparent nu are importanță, dar e reconfortant să știu că oricând pot să mănânc în oraș o shaorma preparată cu simț de răspundere. 🙂 Sunt oameni care se pot identifica cu mine pe toate planuri? Nu, clar! Dar sunt oameni care înțeleg că în ziua de salariu te duci la Mega și alegi mărcile care se află la nivelul câmpului vizual, iar în rest… well, te mai și apleci pentru un no-name care practic livrează același lucru. Nu trebuie să ai neapărat studii de marketing ca să înțelegi că se reduce la bun simț.

Anyway, dacă ar fi să trag o concluzie, ar fi despre cum să ne bucurăm că avem în jurul nostru un micro-climat prielnic (Facebook a ajutat mult) format din oameni care ne urmăresc cu interes. Peste opiniile lor pertinente de adulți putem veni cu opinia noastră și să sperăm că îi putem influența (oricât de puțin) să dea o șansă și acelor lucruri în care credem noi. În acest sens, o să întreprind un tur culinar al Brașovului luni, poate aflu că dacă ne abatem puțin de la cărările bătătorite găsim ceva (și) mai bun. Tschüss!