Să ne imaginăm

Că am murit.

Nu e postarea morbidă despre fugit irreparabile tempus, e postarea despre scris cu profunzime, fără frică. De ce mi-ar fi frică să scriu?! Well, din motive care nu-și au locul aici și acum. Acum vreo 3 ani când mă pregăteam să lansez cartea Drumul meu (btw. e aici pdf și în debaraua autoarei fizic), m-am întâlnit la insistențele mamei cu doamna Ileana Vulpescu. Când m-am apucat să scriu nu-mi imaginam că o s-o cunosc, dar deja o citasem în deschiderea primei părți precum făcuse tipul ăla în filmul În căutarea lui Forrester – ca o încercare de a-mi găsi cuvintele folosindu-mă de ale unei scriitoare care îmi plăcuse. Am scos la imprimantă prima parte cu caractere foarte mari și i-am dat-o doamnei Vulpescu să o citească și eventual să facă sugestii. Au fost câteva zile în care am stat cu sufletul la gură gândindu-mă că o să taie pe acolo sau că o să corecteze cu pix roșu. Apoi, pe holurile întunecate ale TAROM-ului am un apel telefonic de la doamna Vulpescu care îmi spune cu o voce moale că sunt talentată. Mă duc să recuperez manuscrisul și constat că nu era nimic tăiat, doar sugestii de bun simț. Mai cerusem confirmări și în alte locuri și eram pregătită pentru ce e mai rău… totuși eram talentată. Nu abuzasem de metafore, tone of voice sau virgule… Azi am căutat citatul cu să ne imaginăm că am murit, dar am găsit asta în schimb: “Bătrân eşti când nu te mai interesează nimic, când nu mai eşti curios, când ţi se pare c-ai văzut totul şi că nimic nu te mai poate bucura. Asta înseamnă să fii bătrăn. Să nu te mai poţi bucura.” (Ileana Vulpescu, Arta Compromisului)

M-am simțit rău zilele trecute pe fond de oboseală și frustrare că nu reușesc să mă vând ca scriitor. Că mi-aș dori o zi ca azi, să caut un citat care să mă ajute să-mi găsesc cuvintele. Și să citesc o oră nestingherită fără să mă agăț de chestii triviale precum norma de tickete la jobul de fiecare zi. Să știu că am tot timpul din lume să găsesc exact cuvintele care să exprime că orice altceva decât căutarea bucuriei (fericirea e altceva) imediate este lipsit de relevanță. Nu mă fac speaker motivațional, dar mi se pare că prea suntem prinși cu mintea în dos (atâta analogie s-a putut :)) că nu mai vedem nimic. La finalul cărții Foamea (o găsiți și pe ea aici) am povestit despre întâlnirea mea cu miss Maor, o fostă colegă de la TAROM și actuală prietenă. Finalul nu a fost pentru că m-am plictisit de scris și am tăiat-o brusc. A fost despre arta de care zice doamna Vulpescu mai sus, arta aia care e longa și vita brevis care ne impune să încheiem un subiect și să mergem naibii mai departe. Nu să lăsăm în urmă tot, ci să alegem conștient să vizităm mai rar trecutul dureros. Să știm că miss Maor, ca mulți alți oameni din prezentul și viitorul nostru sunt aici și cu toții trebuie să trăim. Și să ne bucurăm! (clipul cu a sosit momentul să ne bucurăm vă las să-l căutați singuri pe youtube, e înălțător). 

Dacă ar fi să murim mâine ar fi trist pentru unii, pentru alții ar fi deznădăjduire… Am pierde atât de multe lucruri despre care nu știm că ne aduc bucurie: fiul meu care îmi spune că își încordează mușchii pentru gagicile din mintea lui (are 9 ani). L-am întrebat cine sunt gagicile astea și mi-a zis că sunt fete care se prefac că le pasă. Și noi suntem în mintea unor oameni care nu se prefac că le pasă, chiar le pasă. Am avut grijă să-i spun și lui că o să vină vremea pentru gagici cărora le pasă pe bune… dar era prea devreme pentru lecția cu cei cărora nu le pasă, dar noi ne încăpățânăm să sperăm că măcar se gândesc la noi…

Dacă ar fi să nu mai fim de mâine mi-ar fi dor de mirosul de zahăr caramelizat în unt, adică de un palmier de la Paul. M-aș uita de sus la florile de primăvară din grădina de la Palatul Știrbey și magnoliile albe înflorite. Nu aș putea să înțeleg de ce e așa cool ce zice melodia asta:
I hitch a ride on a dream she’s driving/She turns to kiss me, I crash back into bed. Mi-ar fi dor de coala goală care mă așteaptă și mâna tremurândă de emoția unui autograf pe ceva făcut de tine: Cu drag, Irina… 26 martie 2019

cu miss Maor, soarele reflectat în ochelarii ei și cerul în ai mei.

„Dacă nu ştii ce să ceri de la viaţă, viaţa nu ştie ce să-ţi dea.” (Ileana Vulpescu)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑