The Selfie-Esteem

Stau în fața ferestrei deschise și fumez. Îmi place să fumez, mi-a plăcut să fiu fumător pasiv aproape 37 de ani și îmi place și aștept cu nerăbdare (aproape) singura pauză de țigară zilnică. Mă simt vinovată doar în momentele în care nu se întâlnesc condițiile perfecte pentru a o savura: sunt copiii vecinilor sau femeia de serviciu prin curte.

Priveliștea e mereu aceeași, adică de vreo 8 ani e aceeași: casa și curtea vecină plină de pomi fructiferi și arbuști decorativi. La geamurile lor nu e niciodată nimeni. Mă uit aparent în gol și trag din țigară cu poftă: Sobranie alb, the housewives drug of choice. Glumesc, cine sunt eu să decid asta?! Mă gândesc la ceva, dincolo de fața prelucrată special pentru pauza de țigară, e mintea mea care lucrează mai febril ca niciodată. Încă resimt after-shock-ul taberei de antreprenoriat organizată de un prieten. E singurul om cu care am reușit să lucrez mai bine de un an fără să-mi vină să-l omor (sper că și el simte la fel) – cred că sinceritatea din relația noastră este secretul. Mă gândesc că nimeni nu se supune ca mine unor teste de validare a talentului și sper că nimeni nu se urăște atât de tare cum o fac eu. E ca și cum constant mă reped să trăiesc visul în care vreau să fac pipi și mereu sunt goală. Partea cu pipi cred că se datorează faptului că beau prea mult ceai înainte de culcare, dar dezbrăcatul… m-am dus la tabără și m-am prezentat unor oameni care și-au dat cu părerea de ce nu reușesc să fac din scris antreprenoriat. Eu știam să spun de ce, dar ca exercițiu practic a fost cel puțin genial: oameni care nu te cunosc, analiză la rece, fără teamă că îți rănește cineva sentimentele – gen alergat dezbrăcată prin realitate.

Poți să scrii despre orice?! Nu, dar pot să fac o cercetare și să scriu pe un subiect dat.

Vor oamenii să citească scrieri cu semnificație, uneori ceva ce intră la categoria adult stories?! Da, cu siguranță! Imediat ce ne oprim din a pretinde că suntem cu toții niște fecioare despletite.

De ce nu ai făcut altfel și ai ales să faci așa?! Well, la asta nu trebuie să mă gândesc prea mult: Am acționat așa pentru că așa credeam că e bine în momentul ăla și pentru că de multe ori sunt eu singură cu mine ca să iau deciziile.

La ce îmi folosește să mă supun de bună voie la această analiză? Pentru că toate alegerile noastre dintr-un moment sau altul ne duc fix aici. De vreo trei ani deja transmit universului că vreau să trăiesc din scris. Universul e cam ca filmul Pact cu diavolița (Damn the devil!):

  • copywriter vrei? scriitor clasic? ghost writer? blogger?
  • engleză sau română?
  • vrei publicat sau nu?
  • cât să câștigi?

Adevărul că nu mi-am răspuns niciodată clar la aceste întrebări, iar trăitul în România este posibil și cu 600 de lei și cu 6000. Și precum personajul principal din filmul sus-menționat am trecut prin tot felul de scenarii care mai de care mai funny (I literally wet my panties de la atâta râs).

De ce nu mă las de scris? “With writing, we have second chances.” zice Jonathan Safran Foer în Everything Is Illuminated. De ce aleg să greșesc flagrant uneori? Pentru că sunt căpoasă și vreau să fie ca mine, vreau să greșesc asumat. De ce nu merge? Pentru că nu am formulat dorința până la capăt, pentru că vreau cu oameni care nu vor cu mine, pentru că mi-e frică, pentru că nu am curajul să fiu percepută ca o curvă uneori, ca o femeie de casă alteori (mai scriu și cărți de bucate), pentru că nu am și eu o meserie ca toată lumea. Vreau să câștig din scris sume care să treacă lejer de 6000 lei lunar, vreau să ajung la oameni care au deschiderea să înțeleagă glume de tocilar, dar și adevăruri exprimate brutal. Vreau să fiu plăcută și acceptată, mai ales de mine… ergo titlul de azi. Pe final, citat din film și nuanțe de Irina:

Ah… well, you go out there and you give a 110%, and you wanna play good, and… you know… you hope you play good… I think we played pretty good tonight!”

Reclame

Un gând despre „The Selfie-Esteem

Adăugă-le pe ale tale

  1. Nu-i deloc uşor să umbli cu sufletul la vedere, adică să-l laşi să fie atins de priviri curioase şi flămânde care dau filă după filă şi pătrund tot mai mult în universul creat de el. Dar cumva, din momentul ăla, cel care a avut curajul să facă asta nu-şi mai aparţine în totalitate. Şi ajunge să fie admirat şi iubit, prin prisma scrisului lui, de nişte străini. Iar asta ar trebui să-l oblige să se admire şi iubească. Sigur, cu nişte limite, nu e cazul să vorbim aici despre căderi în extreme.

    Hm. Oare se poate lăsa cu adevărat de scris cineva care are scrisul în sânge?
    Vom prinde vremurile-n care se va putea trăi din scris în ţara asta?
    Uf, cam multe întrebări.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑