Consecvență

Mă “țin” de câteva zile să scriu… îmi place să întind uneori limitele frumoasei limbi pe care o sărbătorirăm la final de august. Te ții de subiecte, te ții de litera legii, te ții pentru că te ab-ții și altele precum ținut de urât, etc. M-am întâlnit recent cu un prieten din copilărie și aparent cititor fidel al blogului meu. Pentru că ne vedem prea rar și el nu prea e prezent pe fb, îmi zice că un cititor al blogului ar observa repetiția în abordarea unor subiecte și faptul că mă plâng de inconsecvența în discurs a celor care mă citesc și nu-mi cumpără cărțile. Avem mai mult de disecat pe text: faptul că mă plâng, inconsecvența care aparent mă deranjează și împotriva căreia militez.

Ieri am mers să văd mireasa și nașa de la Bella Sara, ‘colaborez’ cu ei pe Social din 2018 – în noiembrie se fac 4 ani. E un business de familie, inițial am fost colegă cu partea feminină tot într-o afacere cu mâncare. Pizzeria e cunoscută sub hashtag #bestpizzaintown pentru că au făcut pionieratul în pizza making și delivering în Bragadiru acum 9 ani. Acum m-am dus să văd mireasa – tipa cu care țin legătura și nașa – owner Bella Sara, m-am simțit chiar ca invitatul care se crede parte din familie. Recunosc că nu mai livrez cu același entuziasm cu care o făceam acum patru ani, sunt departe de a face social cum trebuie, ei nu renunță la mine și nu renunț nici eu. Nu m-am plictisit și probabil aș putea să scriu despre pizza lor câțiva ani de acum încolo, nu mai am același entuziasm pentru fb și insta – atât. Am explicat, m-am scuzat și facem cumva ceea ce fac ei de la înființare: merg înainte în ciuda concurenței uneori plecată chiar din mijlocul angajaților, în ciuda măririi prețurilor la ingrediente, a izolării și a altor impedimente. Secretul: consecvența! Cea mai mare durere din Horeca se extinde și ocupă toate aspectele vieții noastre profesionale și personale. Eu zic despre pizza lor că e românească și posibil să fie oamenii de afaceri pe care îi respect cel mai mult pentru că ascultă ce zice publicul lor țintă, le oferă ce vor, neschimbat de ani de zile. Top-seller e pizza cu de toate, no joke. Sunt oameni umblați, știu foarte bine cum e pizza ‘adevărată’, dar nu se încrâncenează să dovedească nimic nimănui. Eu sper să-mi facă și mie pizza mea de casă preferată, o rețetă pe care inițial o aveam de la doamna de fizică din generală: pizza cu ouă fierte, ceapă roșie, ardei, măsline, telemea și cașcaval pe blat pufos și ketchup-ul de casă al fiecărei gospodine. 🙂

Cam așa simt eu despre scris, viață profesională și personală. Mi-a zis o prietenă de curând că sunt printre puținii oameni care își țin cuvântul. Nu e simplu să faci când zici că faci, să-ți impui o anumită disciplină, să înghiți și medicamente amare, toate alea cu “trebuie” care fac parte din maturizare. Să scrii cu consecvența cu care face follow-up un agent de vânzări ucide orice urmă de creativitate și exaltare. Să trimiți manuscrise la edituri, să te oftici când ești refuzat și apoi să o iei de la capăt când singura validare o ai de la mama, e de-a dreptul boring pentru unii. Și pentru mine, sunt om. În postarea de acum mulți ani, în top lucruri care mă fac fericită, scrisul parcă era pe ultimul loc. Undeva în intervalul de la postarea cu fericirea și prezent, am decis că trebuie normat, tipărit, urmărit progres și făcut reclamă consecvent – posibil să fi ratat momentul în care nu mă mai făcea fericită. Dar am continuat și mă bucur că sunt oameni care intră pe blog și fără ads, mă bucur că am ajuns unde nici nu-mi imaginam și datorită unei edituri care a zis Da! la un moment dat. Prietenul din copilărie care încă mă citește, ținea să-l citeze pe tata: Nu vă mai văitați, neică! Dacă am fi consecvenți în gândire și acțiune, posibil am putea fi înlocuiți de mașini care nu se vaită – poate ăsta e viitorul. Dacă tata ar citi postarea asta, ar zice: Neică, numa’ la mâncare vă gândiți! și nici n-ar fi departe de adevăr.

Azi m-am simțit obosită, posibil și de la vremea ciudată de toamnă, posibil să mă deprime faptul că fiul meu a început școala pe 5 – aveam și noi niște repere. :))) Mi-aduc aminte cu nostalgie că uneori mai prindeam o săptămână de vacanță când era epidemie de meningită la școlile din București… alea vremuri. De fapt, asta cred că-mi place la mine, faptul că mă pot baza pe felul meu de a fi, plicticos și safe, practic încerc să anulez ce înseamnă să trăim în România. Într-un articol de pe press hub se dezbate de ce sunt românii stresați, ne zice autoarea: Nu știu unde poți să te oprești să nu participi alături de toți cei cu care ai de-a face, ca și cum tu ai face. Și atunci nu mai bine faci?! Sigur că nu ne pricepem la toate, dar putem să fim o bucățică de pământ care nu se clatină cât îți tragi sufletul, cu atât mai mult în zone de risc seismic. Am un usb cu un folder intitulat Altele și acolo sunt toate proiectele în care am fost invitată și care și-au dat obștescul sfârșit din cauza celor care le inițiaseră. Mie îmi plac începuturile, sunt cea mai bună versiune a mea la începuturi, apoi devin cicălitoare cu respectat deadlines, cu etape care nu pot fi sărite, cu muncă, muncă… niciodată piua. Din păcate, nu-mi pot promite nici mie că rezultatul o să merite, la final s-ar putea să mă vait că sunt obosită. Din multe puncte de vedere, a fi consecvent în țara noastră seamănă cu ultimii doi ani: ceva nou care ne înfricoșează ne determină să fim disciplinați, ne impunem diete și programe, învățăm să ne creștem maia și banana bread, treptat ne plictisim și când vor dispărea și ultimele afișe nici nu mai știm de unde venea entuziasmul ăla inițial.

Pun o poză din 2 ianuarie 2019 cu relația mea cea mai longevivă după cea cu propria persoană.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s