Generația care a obosit

on

Ne zice mileniali că sună mai bine decât decreței, suntem părinții generației Z și încerc să-mi dau seama dacă nu cumva am vrea și noi să ne identificăm cu strigătul anti-muncă. Am primit un articol de la mama legat de acest strigăt, nu l-am deschis să văd al cui era. Mă trezesc în fiecare noapte între 1 și 2 și intru din nou pe fb sau mă uit la anunțurile de joburi primite de la sor-mea, în speranța că pot să ațipesc la loc. Am aplicat la mai multe joburi, nu m-am potrivit, deși chiar îmi doresc să cresc într-o companie care vrea să mă crească. Sunt crescută eu suficient ați spune, dar poate mi-ar plăcea cineva care să aibă grijă de mine. Abia acum am ajuns la strigătul potrivit: Vreau să am grijă de mine cu un salariu decent!

Zice o știre de pe Bloomberg: “Oxford researchers showed in March that even a mild case is associated with brain shrinkage equivalent to as much as a decade of normal aging.”  Știm despre ce se vorbește, nu are rost să-i rostim numele, dar nu ne panicăm. Mi-aduc aminte când m-am angajat în 2008 la compania aeriană națională, era prea târziu pentru plimbări gratis în delegații; când am publicat prima oară nu știau oamenii de unde să cumpere, nimeni nu mai citea oricum; când am cărțile în librării concurez cu investiția în sănătate mentală sau parmigiano reggiano redus care expiră în două zile. Adevărata problemă pentru mine este când începem să vindem ceva, orice… chiar și mâncare. Am ieșit azi la cafea cu vecina care are laborator de cofetărie, la Urban Vibe -prăjitoria de cafea aflată la doi pași de casă. Aș putea să beau zilnic cafeaua acolo, îmi permit, Sorina ar putea să vândă prăjituri și să-și lase jobul de fiecare zi. Nimeni nu face asta, ne e frică și suntem obosite… creier îmbătrânit gen… Mi-am dorit mereu să câștig suficient pentru vacanțe la Adriatica, câmpuri de Lavandă în sudul Franței, pavlova în weekend și călătorii cu trenul prin Europa. Posibil să vreau la New York cândva, nu arde. Nu reușeam să pun degetul pe momentul în care nu am mai putut să lucrez orice – posibil să coincidă cu momentul în care m-am apucat de scris. S-a continuat cu publicarea primei cărți și ideea cultivată cu grijă de a deveni best-seller… ding-ding… venituri pasive. A devenit complicat când m-am agățat de ideea că totul e posibil și am uitat ce-mi place la scris: filmul în care evadez când scriu. Mi-a trecut prin cap că scriu cartea în speranța că se va face filmul, o să mai țin puțin de speranța asta. Credeam că scrisul e ușor, curge natural și pentru mine și în folosul altora.

Revelația e că poți să te bucuri de compania cofetăresei din cartier, care și-a dat un time out pentru o pâinică au chocolat de la Lidl alături de cafea… chiar azi, acum.
Ne întrebăm de ce nu facem asta zilnic, deși Sorina are și alt job pe lângă Iufu Sweets. Ne întrebăm retoric când ceea ce ne făcea plăcere a început să fie obositor. Când l-am normat și am început să fim la toate capetele piramidei organizaționale. Când arta noastră nu aduce bucurie oamenilor, pentru că pare că trebuie mai multă reclamă și mai puțin somn. Când ne trezim în fiecare noapte și ne întrebăm de ce lumea nu mai citește cărți, de ce nu mănâncă dulciuri de calitate și de ce bea cafele de la aparatele nepotrivite.
Pentru că am uitat ce ne făcea fericiți, am adoptat idei care nu ne aparțin, ne dorim să urcăm pe culmi ca să impresionăm, poate chiar pe noi dorim să ne cucerim cu imaginea de oameni mari care am devenit. Aș vrea să pot să declar deschis că am obosit, că am încercat și nu mi-a reușit, că tipa care mi-a scris ieri că îi place cum scriu e o confirmare frumoasă și posibil să mă fi pierdut pe mine dorindu-mi un public mai larg. E obositor să fii de toate în corporația pe care ți-ai construit-o și ești cel mai nașpa CEO al tău. Pe mine m-a secat de bunăvoință să răspund de la întrebări cu De ce… ? Dacă nu era evident, atâta s-a putut, cel puțin acum. Ce ar trebui să ne pună viața în perspectivă… uite ce zicea Chirilă când și el cânta de drag:

“Copile nu fi prost, orașul e departe!”/ Așa-mi spunea râzând cel ce vindea de toate.
“Tu nu mă păcălești, am să ajung acolo,/ M-așteaptă strada mea și Calul din Marlboro.”

În urmă cu opt ani, scriam pe blog despre fericire. În ultimul an, pare că m-am alăturat și eu acestui curent de dezvoltare personală cu lucruri care trebuie identificate, confruntate, reparate și vindecate. M-am adâncit din ce în ce mai mult într-o idee a fericirii care vine din împlinirea unei misiuni de viață în folosul altora. Unul din cititorii de tarot preferați zice că interpretarea pentru co-creation este faptul că tu faci ceva și alții rezonează. Pe lângă faptul că îmi vine să citesc tarot for a living, îmi place ideea de creație colectivă atunci când cineva citește ce scrii. Pe final las un top din 2014 când probabil mi-era mult mai ușor să dorm 5 ore pe noapte și să arăt decent a doua zi. De menționat că în 2014 abia îmi luam primul smart phone și nu abuzam de selfies.

“Mi-a zis ieri o prietenă că nu-şi imaginează fericirea fără iubire. Se referea să iubeşti pe cineva, nu pe tine. Dar dacă fericirea ar fi un act egoist? Am putea fi fericiţi fără ajutorul cuiva. Care ar fi mecanismul de compensare dacă eşti singur şi fericirea o găseşti numai în interior?!

1. Faptul că poţi să creşti o altă fiinţă în interiorul tău. Asta va fi întotdeauna pe primul loc.

2.  Când încerci să-ţi saturezi simţurile în prima zi de vacanţă la mare. Faci o poză mentală care speri să-ţi ajungă un an de zile.

3. Când savurezi o cafea bună. Sau un ceai bun. Sau o prăjitură bună. Că poţi să-ţi acorzi timp să o savurezi.

4. Continuarea unui roman, pe care îl aşteptai de multă vreme. Mie mi-a plăcut Harry Potter.

5. Un film siropos într-o după-amiază ploioasă, şi dacă tot eşti singură să plângi când se termină totul cu bine. Aici e permis orice: de la “Dirty Dancing” încoace. Mie mi-a plăcut “Nick and Norah’s Infinite Playlist” cu ciudatul ăla de Michael Cera. Sau “Et soudain tout le monde me manque”.

6. Mirosul de după ploaie, într-o zi de vară.

7. Decoraţiunile de Crăciun, colindele.

8. O floare, orice floare.

9. Şi scrisul. Pentru că simt că sunt lucruri care vor să iasă la suprafaţă şi scrisul mă ajută să fac asta.

10. Muzica.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s