Eram convinsă că am mai folosit titlul ăsta, dar la prima căutare nu am găsit nimic. Am pus două vorbe pe fb despre vizita la restaurantul Il Classico din Arad și abia acum a venit momentul pentru concluziile unui concediu ca un maraton. Nu pot să spun că așa ne place nouă, ar trebui să despart acest nouă în adulți și copii – respectiv un copil pasionat de trenuri. Nici pe departe să se mai stingă din pasiune, mi-am adus aminte de o postare veche de tot în care era vorba despre cum cerea voie să facă ca trenu’. Și acum, la aproape vârsta de buletin, încă ne surprinde cu sunete de tot felul, cu glume bune și replici smart. Nici nu pot să zic că nu a fost o vacanță cu ceva pentru fiecare, ar fi nedrept – pot să declar doar că nu a fost vacanță în adevăratul sens și a trecut într-o clipită.

Eu am vrut prima oprire la tuberoze, crezând că undeva pe un câmp lângă satul Hoghilag, mă așteaptă o mare înmiresmată de flori. A fost mai puțin romantic, apoi am continuat către Gherla – destinația mea favorită de vară. Am avut cartier general la Gherla și la Arad. Am avut timp până în august să citesc impresii de vacanță de la mulți din cunoscuții din listă, am avut timp să-mi justific aceste alegeri ciudățele. Cred că din 2017 mergem anual la Gherla, după o pauză de mulți, mulți ani în care s-a întâmplat viața cum era atunci și nu mai e acum. Cred că mă ambiționez să egalez vizitele din ultimii ani la comemorări și înmormântări cu ocazii de distracție. În fiecare an țin să mai bifez unul din locurile care evoluează cu noi, locuri cărora acum pot să le fac poze. Nu știu la cine am citit că uneori te duci în locuri și speri să mănânci la fel de prost, să fii servit cu acelați sictir pe care ți-l aminteai, doar să alimentezi nostalgia. Pentru mine, posibil pentru mulți, e acel je ne sais quoi, aroma acelui cum era odată care aparent nu mai vine înapoi. Dar cum suntem o nație de oameni precauți, cu înclinații spre dramă, nu știm ce să facem când lucrurile se întorc să te muște de posterior. Am bifat restaurantul rudelor de la Vlaha, îi recomand cu căldură de câte ori pot, tag-ul nu mă ajută la reach în zilele noastre, la ei găsiți cele mai bune gogoși cu gem de măceșe, cel mai bun gulaș, clătite cu mac, etc. Am încercat plimbare cu tren la Cluj și înapoi, am trecut prin piața din Gherla fără să încercăm cașul și nici pâinea neagră, am trecut pe la cimitir ca niște oameni mari și am căutat morminte ca niște copii fricoși care au fost lăsați să se descurce singuri. Apoi nu a mai fost timp decât de parc, rapid într-o seară. De mulți ani vorbeam de balerinele care fuseseră furate și duse la fier vechi, de parcul împodobit artificial cu luminițe, de locul de joacă lăsat în paragină de ani de zile și… surpriză! Totul era restabilit la gloria de odinioară, poate mai frumos, mai modern, balerinele străluceau în mijlocul fântânii funcționale… ce să vezi, fix cum era odată! Lumina e ciudată pentru că era pe înserat, eu eram obosită și puțin contrariată, o senzație copleșitoare de o să fie bine se bătea cu natura mea ușor pesimistă.

Mai târziu, în ultima noapte la Arad, nu puteam să dorm – bifasem tot ce era omenește, gara din Gherla, gara din Oradea, gara și călătoria cu metroul din Budapesta, plimbarea cu trenul nostru și ăla privat la Cluj, papricașul autentic, chiar poza cu podul cu lei peste Dunăre. Aș vrea să zic că lipsea ceva, dar nu lipsea nimic, am făcut tot ce ne-am propus și am revenit acasă când deja ne era un pic dor. În ultima seară, mi-am dat seama că nu am de ce să justific nimănui că-mi trebuie lucrurile astea, maratonul cu pauze de reîmprospătat amintiri, de onorat strămoși și printre ele să dau voie la atât nou cât pot să diger. Nu am înțeles niciordată vorba cu decât să-ți pară rău, mai bine să-ți fie rău. Eu vreau mereu să nu-mi pară rău și atât. De asta tot repet experiențe, știu că le voi aștepta cu aceeași nerăbdare și voi fi răsplătită cu faptul că ele vor fi la fel, dar niciodată cum erau odată. Stând pe canapeaua mătușii din Arad, m-am văzut în urmă cu 26 de ani, tot stând trează pe semi-întuneric și făcând ce se aștepta de la mine, fiind așezată cum zicea unchiul. Îmi place de mine și nici măcar nu pot să afirm că-mi place ce am devenit. Pe final o las pe Jane Eyre să zică despre cum se simte să faci chestii de la care nu ți-e rău: “A beauty neither of fine colour nor long eyelash, nor penciled brow, but of meaning, of movement, of radiance.” – o găseam în biblioteca bunicii și o reciteam cu aceeași poftă în fiecare vacanță.

Poze de vacanță, doar cu filtru UV: la rezervația de stufăriș de la Sic, cu balerinele și la Budapesta.