Sunt abonată și eu la bloguri de prințese urbane și uneori citesc despre cum se vede mămiciția (motherhood) din alte perspective. Azi am o zi nașpa, genul de zi care te face să pui la îndoială scopul vieții. Am încercat să scriu și părea așa de dark ceea ce am scris că am renunțat. Urăsc să mă gândesc la mine ca la un om care renunță (by choice) atunci când e greu. Nici nu prea-mi place să cer ajutor, în sensul că foarte rar găsești dispoziția corespondentă la un prieten. Adică poți să găsești un om care te înțelege și empatizează sau unul care te înțelege și îți oferă și câteva sfaturi din partea casei. Oricum ar fi, dacă dispoziția e shitty, e destul de greu să găsești acea combinație de care ai nevoie. Îmi spune o prietenă că poate e o chestie de educație, oamenii vor să te înveselească dacă ești trist. Nimeni nu poate să accepte că poate e și asta o emoție și o să treacă, la fel cum uneori spui glume și nimeni nu ascultă, dar te distrezi tu.

Experimentez o criză existențială: a scopului în viață și semnificația scrisului în viața mea. De unde naiba aduni inspirația de a continua când statisticile pe blog nu arată bine, reacțiile nici atât și pare că și ceilalți îți simt frământările și îți explică (nesolicitat) că din scris nu se trăiește. Știu și eu că nesiguranța se simte de la distanță, la fel și frica. Știu cum oamenii reflectă ceea ce nu ai curaj să-ți spui singur și de-aia nici nu poți să-i acuzi. Poate că este și ăsta un semn de maturitate, dar tot nu te ajută. Ce faci?! Dai reboot, go back to basics? Sau te uiți în jur și vezi cum se cultivă pasiunea când nu te doare la bașcheți pe bune (a se citi: când nu asculți de alte zgomote de fond din capul tău). Nici mie nu mi-a zis nimeni că o să fie greu să fiu mamă, că o să mă lovesc zilnic de încăpățânarea unui copil Capricorn care știe ce vrea și negociază la sânge. Orice poate fi pus la îndoială, va fi pus la îndoială! Opinii, directive, credințe… orice! Singura constantă din viața lui sunt trenurile (clipuri, sunete, melodii cu trenuri, aplicații cu trenuri, trenuri de jucărie, fake unwrapping în care se filmează singur și lista e deschisă), vizite în Gara de Nord și Muzeul CFR.

Tot îmi cerea să ne uităm la Vocea României pentru copii, dar abia duminica asta mi-am adus aminte. Coboară puțin tableta fără să oprească clipul cu tren, se uită la copilul care cânta și îmi spune:

– Irina, pe mine de ce nu mă duci acolo?

Eu răspund ca de obicei, uitând că are 7 ani, știind că e un copil înțelept:

– Pentru că nu vreau să te faci de râs. Pufnesc în râs în secunda următoare și încerc să o dreg:

– Ce îți place ție cel mai mult? Ce meserie vrei să ai când te faci mare?

– Știi deja, îmi răspunde puțin rușinat. E rușinat pentru că e ceva intim, ceva pentru care simte afecțiune sinceră.

Știu că vrea să se facă mecanic de tren, dar știe că ceea ce se întâmplă pe scena aia e deosebit, sunt oameni care te aplaudă și e puțin tentant. Mă surprind mai târziu că trag cu urechea la o conversație dintre el și tac-su: “E cum zice Irina mereu: Nu trebuie să fie perfect!”. Ce deșteaptă pare Irina în contextul ăsta, deși ea visează în secret să fie perfect totul, dar mai ales ea. Eu nu sunt pregătită să cedez nimic pentru pasiunea mea, am impresia că sunt doar eu cu mine în această tranzacție. Un copil de șapte ani știe exact cum să-și gestioneze opțiunile, cât să insiste și când să insiste. Știe când faci call to action, când afișezi ad-ul, cu cât timp înainte începi campania și dacă vremea nu e favorabilă, care e planul B. Toate astea pentru o vizită la gară. Da, e greu cu copiii, e greu să te uiți în ochii lor și să te vezi ce adult lame ai devenit.

Serile noastre se încheie apoteotic cu replica: “Irina, pot să… ” mă uit la el cu sprâncenele ridicate – Spune ce vrei!, “Pot să… știi… pot să fac ca trenu’?” 🙂