Mi-am dat seama zilele astea că voiam să-i explic unei prietene cu care urma să ne vedem că nu ne dăm la fund, dar parcă nu suna bine. Am vrut să reformulez, să zic că nu ne dăm loviți, dar nici asta nu părea potrivit în contextul în care voiam s-o anunț că am avut un accident de mașină și nu suntem în dispoziție pentru vizite. I-am comunicat în cele din urmă cu o poză care face cât o mie de cuvinte care pot descrie cât suntem de norocoși să fi scăpat doar cu vânătăi. Și o traumă pe care sunt încrezătoare că o vom vindeca în timp. Am scris despre asta în postarea de 1 iunie, într-un stil caracteristic care ascunde numeroase înțelesuri pentru cine are răbdare să-mi citească scrierile, fie ele și scurte, până la capăt. Nu contează cine și în ce fel a înțeles, a trecut o săptămână și pot să scriu despre cum mă simt, deși de vorbit m-am cam plictisit.

Acum o săptămână mașina noastră a fost lovită de coada unei cisterne pe drumul dinspre Veliko Tarnovo spre casă, în condiții de neadaptare la condițiile de ploaie torențială. A întrebat copilul zilele astea, dacă suntem supărați pe șoferul cisternei care ne-a aruncat în vegetația de pe marginea drumului. Nu suntem, chiar ne-am strâns mâna după ce s-a finalizat procedura de constatare a accidentului. Omul era la fel de traumatizat ca noi și nu avea rost să fim supărați pe nimeni odată ce ieșisem aproape nevătămați, ca printr-un miracol. La o săptămână după, am reușit să identific unde o să fie adevăratele provocări, pe lângă paguba materială pe care nu o putem neglija, odată numărate binecuvântările.

M-am trezit să scriu azi pentru că aproape fără excepție, am fost întrebați dacă aveam centura pusă. Mă surprinde întrebarea și din perspectiva faptului că fiecare decide pentru bunăstarea și siguranța propriei familii, noi purtăm centura fără excepție, am stat în spate cu copilul până a împlinit vreo 10 ani și l-am obișnuit (cu riscul de a părea pisălogi) să și-o pună și când merge în mașină cu alți oameni sau în Uber. Mașina noastră de care eram atașați într-o măsură sănătoasă, nu mai poate fi reparată, dar a fost un Logan care ne-a protejat și pe care am alege-o și în viitor. Nu pun poze, pentru că ne-a ajuns cât ne-am uitat la ele și nu vreau să stârnesc compasiunea nimănui.

Au fost câteva prietene cu care am vorbit și care m-au întrebat dacă mă duc la terapie. Probabil că nu o să merg chiar imediat, dar nu e ceva ce exclud. Am fost întrebată dacă nu am inclus psihoterapie în asigurarea de la serviciu, răspunsul scurt este că n-am asigurare privată și nici beneficii de wellness și pentru asta nu pot să dau vina pe cineva. Joburile mele sunt o situație de compromis și deși voalat, am fost acuzată de multe ori că-mi place să lucrez de acasă, abia acum pot să declar deschis că situația este alta. Aleg sănătatea mea mintală și confortul relativ când știu că sunt hipertensivă și ușor anxioasă social (doar una diagnosticată oficial). Așa că da, îmi întrețin “mofturile” astea cum pot și cum știu, nu sunt supărată că nu am beneficii la job în condițiile în care e greu să ai un job zilele astea. Aproape empatizez cu angajatorul care la rândul lui, e obligat să plătească taxe întregi la un program part-time, ne putem supăra împreună pe statul român. Mă felicit însă pentru echilibrul relativ între joburi care îmi aduc o satisfacție temperată, care mă fac să mă așez la laptop cu chef în fiecare dimineață. Din toate relațiile profesionale, cred că cea cu băncile e cea mai pragmatică, îți pun asigurare de viață pe credit ca să elimine orice dubiu despre natura relației. Nu am considerat niciodată că la job suntem ca într-o mare familie, am căutat doar un lucru care să se califice drept – Love the job you do currently!, nemulțumirea constantă e dăunătoare pentru mine în primul rând.

Mă “distrează” zilele astea că toată lumea vrea să ajute cu mâncare; mulțumesc tuturor celor care s-au oferit, dar din comoditatea zilelor mele la biroul de acasă, m-am împrietenit cu Sezamo. Spre deosebire de doamna aia pe care o părăsise iubitul și-a fost întrebată de reporter ce a făcut imediat după, eu am făcut supă cu carne că era luni și nu avea rost să fac fasole. 😛 Nu m-am oprit din gătit pentru că am vrut să mențin o oarecare normalitate pentru adolescentul care era cu noi în mașină în momentul accidentului. E crescut atât de bine, încât poate să facă diferența dintre faptul că Irina gătește în orice condiții pentru că ăsta e limbajul ei de iubire, nu că gătește că nu are încotro. E iubire amestecată cu recunoștință pentru fiecare zi alături de el.

Pe această cale aș vrea să mulțumesc și bunului samaritean care s-a oprit imediat după accident și s-a oferit să ne ducă acasă, să ne ajute cu mâncare și chiar cu bani. A zis că nu se pune problema în astfel de cazuri de jenă, să-i spunem dacă avem nevoie de bani. Din păcate, e una din situațiile în care avem nevoie și de bani și de revizuirea relației pragmatice de mai sus. Am zis că nu sunt furioasă pe nimeni, doar simt că eram bine și înainte și știam că eram bine, probabil procesez în felul meu ce s-a întâmplat. Nu e nevoie de cumpene în viață ca să-ți dai seama cine-ți sunt prietenii, sunt ăia care se gândesc la tine și atât. În categoria asta nu intră cei care mă întreabă dacă vrem o mașină nouă, sau dacă ne mai gândim să mergem în vacanță vara asta. Oricine e ocupat să se întrebe ce-mi trebuie ca să-mi creez un dram de fericire și siguranță în viață, de la ăia chiar nu am nevoie de nimic. Ah, nici cei care-mi spun că Sezamo e scump nu sunt prietenii mei. 🙂

Eram la o deplasare în Deltă cu un grup de presă și m-au întrebat dacă-l știu pe Adi Dolghin. M-am întors către el și l-am întrebat dacă știe cine sunt eu… nu știa bietul om. Asta e cel mai frumos, că apoi ne-am împrietenit, dar amândoi rămânem cunoscuți în cercul nostru de oameni obișnuiți, preocupați de bucurii mărunte, de familie și să influențăm în bine viața celor de lângă noi când putem. Cam atât!