Se încheie o săptămână cam grea din toate punctele de vedere, care m-a făcut să mă gândesc mai serios la ușurința cu care folosim termenul ăsta de burnout. Nu de alta, dar simt (și foarte posibil să fiu subiectivă) că purtăm burnout-ul ca pe stindard în timp ce altele ca anxietatea de exemplu, sunt motiv de rușine. E posibil să și generalizez, dar nu schimbă cu nimic faptul că auzim din ce în ce mai des despre oameni care au trecut printr-un burnout și nu vor să se repete. Fără să mă diagnostichez singură, mi-am dat seama că ceva e în neregulă când nu aveam răbdare să fumez o țigară de teamă că ratez 2-3 minute în care puteam să fiu productivă. L-am rugat pe chat să-mi dea o definiție ca să pot să-mi construiesc argumentația azi (tot din cauza AI, am ajuns să fug de acest ‘construiesc’ ca draq de tămâie): Conform definiției Organizației Mondiale a Sănătății, burnout-ul este un fenomen ocupațional rezultat din stresul cronic la locul de muncă, gestionat insuficient. (Aici nu știu cum l-ai putea gestiona suficient dacă nu știi că ești stresat/ocupat peste măsură/ai prea multe responsabilități)

1. Scăderea eficacității profesionale percepute: sentimentul că nu mai reușești să lucrezi la nivelul dorit sau că efortul tău nu mai produce rezultate satisfăcătoare. (Asta nu cred că e de la noi, pentru că nu știm decât dacă ni se spune că nu mai producem rezultatele așteptate);
2. Epuizare: senzația că nu mai ai resurse fizice și mentale, inclusiv după odihnă. (A devenit norma agitației pentru locul de muncă să nu mai ai resurse și să demonstrezi că poți să funcționezi. La punctul ăsta mă fac vinovată că nu semnalez decât atunci când orice stimul exterior devine insuportabil, implicit și feedback);
3. Distanțare mentală sau cinism față de muncă: ceea ce înainte te interesa începe să te irite, să te lase indiferentă sau să-ți provoace respingere. (Pe mine nu mă irită munca, nici task-urile repetitive, doar atunci când se pune ceva peste ceva care nu era prevăzut).

Semnele or fi mai multe, ce m-a pus serios pe gânduri a fost că dentista m-a anunțat că are nevoie de o pauză și că deocamdată nu va mai putea fi găsită la niciun cabinet. M-a întristat groaznic pentru că reușise în doar un an și jumătate să mă facă să merg la dentist cu plăcere. Meritul era integral al ei, la mine nu se schimbase nimic în bine, dimpotrivă. Păi dacă un om care lucrează pe chestii de migală, care au legătură cu sănătatea (nu doar orală), recunoaște a hard limit, noi ăștia care nu avem joburi așa stresante doar ne alintăm?! E retoric, știu că fiecare job are un nivel de importanță care pare primordial pentru angajator. M-am ferit toată viața de joburi cu miză mare, era o vreme când afirmam că nu vreau să conduc echipe. M-a ferit și Ăl de Sus că nu am fost pusă în ipostaza de a refuza un post de șefuță. Totuși, din locul ăsta al unui introvert anxios care a trecut printr-un eveniment care m-a afectat neașteptat, nu văd de ce burnout-ul e privit cu aproape resemnare.

Să vedem ce am făcut eu în săptămâna care a trecut și care azi 1 noiembrie 2026 pare că m-a lăsat cu o apăsare în piept și un cap greu. Luni am avut medicina muncii la jobul cu carte de muncă, s-a decretat că sunt aptă. Am revenit acasă după vreo 3 ore despre care nu-mi dădeam seama că se pun de muncă sau nu, așa că m-am așezat direct la laptop după ce mi-am încropit un sandviș din bagel. Printre task-uri, am dat o fugă să-și ia fiul meu un obiectiv, o ofertă pe care nu o putea refuza. Marți și miercuri am petrecut cam 10 ore la Marriott la Horeca Summit, după ce îmi luasem concediu din timp de la jobul cu medicina muncii. Las la final și o poză cu portretul redactorului la ținerețea a doua, am avut laptopul cu mine și am lucrat din sală cât să nu par necioplită cu oameni din industrie pe care-i cunoaștem sau pe care-i invitasem. Miercuri am luat decizia să nu dezamăgesc copilul căruia îi promisesem un trip la Cluj ca să facă ce-și dorește cel mai mult în această perioadă – să pozeze mijloace de transport cu noul obiectiv. Planurile erau făcute de când s-a terminat vacanța mare, dar nu știam dacă voi fi în stare după două zile interacțiuni.

Am făcut bagaje pe repede înainte și iată-ne joi dimineață la Autogara Militari gata de îmbarcare pe Flix Bus. Am fost atât de ocupată pe drumul către Cluj că am și uitat să-i scriu terapeutei cu care lucrez frica de a face drumuri lungi (în niciun caz cu mașina), că am reușit să mă urc în autocar. Pe drum, cu aproape 2 ore înainte de destinație, corpul meu a hotărât că e nehotărât dacă sunt sau nu la menopauză, de parcă nu-mi ajung 34 de ani de fertilitate. A fost distractiv, ce să zic… not. Nici despre asta nu prea vorbim, că trebuie să ne descurcăm cumva, chiar și într-un autocar. Anyway, am ajuns la Cluj cu doar 3 ore de lumină în care să facem poze, să ne hrănim și să ne cazăm. Abia așteptam să mâncăm la Nativ, dar într-o seară de joi toate locurile erau rezervate, așa că ne-am resemnat cu captura de la Meron la cameră. 🙂 Ziua de vineri a fost împărțită între alergat după cele mai frumoase autobuze second hand primite în dar de la vecinii francezi și încadrat în ora de plecare a trenului. La două eram îmbarcați în tren și nu ne rămâneau decât 10 ore până la frumoasa capitală cu operator privat. Am scris toate astea nu ca să mă vait, ci ca să justific: o astfel de escapadă în aceste vremuri tulburi, când românii se sperie și de prima întreținere pe sezon rece, nu e deloc ieftină. Deși am mai mult de două joburi, nu am putut să aleg să sar și într-un avion din motive lesne de înțeles. Puteam să luăm un tren de noapte, sau încă o noapte la cazare, dar am preferat să avem sâmbăta liberă să dormim acasă.

A fost o excursie pe care o așteptam cu teamă și pe care am negociat-o cu mine de mii de ori pentru că în vacanța la Szeged am fost foarte low, psihic vorbind. A fost atât de rău, că m-am speriat în moduri despre care nici nu pot să scriu. Și abia acum am constatat că e un pic mai bine, am mers cu autocarul și nu am ajuns la destinație disociată, am putut să mă bucur de plimbare alături de băiețelul meu mare, am mâncat atâtea cocături bune de la Meron cât pentru 4-5 brunch-uri, ne-am răsfățat cu chestii snoabe de băut, am constatat că șoferii de uber din Cluj sunt mai ciudați ca ai noștri, că ne e drag de vorba lor la fel de mult… Și cel mai important, nu am simțit că trebuia să fiu în altă parte sau să fac altceva. Că în tren nu am simțit că-mi lipsește laptopul, nici să mă uit la un film, dacă era lumină mai mult, cred că trecea timpul și mai repede. Cred că dacă aveam putere să-mi iau kitul de cusut cumpărat de pe emag, mai și coseam ceva pe drum. Bine, trebuia să-mi iau și ochelarii… Finalul zilei de vineri a fost cel puțin apoteotic, în gară s-a găinățat pe mine o pasăre care părea că se ținea special ca să trec eu pe acolo. A fost așa dramatic că a trebuit să-mi arunc bluza la gunoi, și abia după 6 ore de somn am reușit să și râd de asta. Și să pun la loto evident. Norocul a fost că era printre puținele dăți când decisesem să-mi port bluza pe umeri, ca o doamnă.

Știu că e plicticos și denotă lipsă de imaginație să-ți povestești viața în așa detaliu, eu am simțit s-o fac astăzi. Nici măcar pentru că ar putea fi de folos altora, dar din experiența proprie și legat de subiectul cu care am început, ar fi de ajutor la finalul zilei (dacă nu am fi epuizați și dacă nu trebuie să trimitem un raport al activității), să ne notăm ce am făcut. Poate așa ne-am bucura mai mult de zilele care au decurs fără incidente destabilizatoare, posibil să tolerăm și multiplele simptome aferente perioadei 45+ cu un strop de bunăvoință pentru propria persoană. De exemplu: Iată cum am reușit să îndeplinesc 75% din ce aveam pe to-do astăzi, să pun la spălat și să întind 2 mașini de rufe, să hrănesc familia și pe mine, să-mi acord minimum de îngrijire, toate astea în timp ce mi-era cald la ora 13, aveam transpirații reci un sfert de oră mai târziu, mă mânca pielea și eram furioasă și plângăcioasă în același timp. Astea sunt micile victorii: să mergi pe valea Oltului cu autocarul, indiferent că ai făcut drumul ăsta de zeci de ori.

Fără să minimizez impactul burnout-ului și importanța recunoașterii simptomelor, mi-ar plăcea să ne dăm voie să suferim de toate în același timp și să ne tratăm cu mai multă blândețe și când știm că e vina noastră că nu știm să spunem nu sau să ne oprim să savurăm o țigară. Undeva în capul meu, mamaie încă apare când stau prea mult să contemplu viața, și-mi zice: Hai, mamaie, să-ți meargă și mâna! E rezonabil zic, să nu mai ascultăm mereu aceste voci, deși nu am vrea să se piardă de tot, doar să le dăm mai încet. E ok să nu dai tot ce poți în fiecare zi, să dormi fără să ‘furi’ un power nap, să avem timp să citim și să înțelegem semnalele corpului și să le respectăm.