Bunul samaritean

La noi pe stradă, o stradă oarecare din Bucureşti, e o vilă neterminată, ridicată până la primul nivel. În fiecare dimineaţă, de vreo 2 ani jumate, în drumul către staţia de autobuz trec prin faţa acestei case. Când ne-am mutat în cartier, am observat că există, ca peste tot, un om bun la toate care se ocupă şi de curtea blocului nostru, gen smuls buruieni, curăţat zăpada. Eu îl salutam când ne intersectam, el răspundea cu o voce răguşită.

Când ne-am mai acomodat cu cartierul, am observat că omul ăsta iese uneori din curtea casei părăsite, însoţit de un câine. Curtea o închidea cu lacăt. Îl văd într-o zi prin curte la noi şi îi zic lui Eugen să-i aducă salamul pe care îl cumpărasem dintr-un moft, şi pe care ştiam că nu o să-l mâncăm. Şi pâine, normal. Apoi îl văd în altă zi când plecam la Mega, smulgea buruieni, afară era destul de cald şi mă gândesc să-i aduc o bere. Îşi scoate basca şi îmi zice săru’-mâna. Mă gândesc într-o zi să-i duc ceva de mâncare. Fac un pacheţel în ideea că o să mă întâlnesc cu el pe stradă. Nu era nicăieri. Iau punga cu mâncare şi o leg în copacul din faţa curţii părăsite. Seara constat că nu mai era acolo, l-a găsit deci. Apoi mă vede într-o zi şi îmi zice mulţumesc, şi că ştie că eu am pus mâncarea în copac. Nu făceam asta în mod regulat, că mă gândeam că poate omului nu îi place tot ce gătesc eu, chiar dacă se presupune că nu are ce mânca. Se făcea toamnă deja, era semi-întuneric când plecam la muncă, uneori mirosea a fum, semn că cineva făcea focul peste noapte în casa părăsită. Şi apoi, spre iarnă, pachetul a rămas acolo multe zile la rând. Nu mai făcea nimeni focul, şi nici pe el nu l-am mai văzut. Înspre primăvară câinele lui urca pe placă şi lătra. Când nu era nimeni pe stradă vorbeam cu câinele, întâi pentru că îmi era frică şi apoi pentru că mi se părea dureros că rămăsese singur.

Scriu despre asta ca să răspund provocării Constantins, care presupune să povesteşti oamenilor despre ultimul gest frumos pe care l-ai făcut, ca să-i încurajezi să facă fapte bune în orice perioadă a anului.

Pare ipocrit să scriu despre asta după postarea despre egoism. Nu e ăsta ultimul gest frumos pe care l-am făcut. Dar cine defineşte un gest frumos? Era frumos să mă implic mai mult, dar mi-era frică de ce aveam să aflu. Că oferi cuiva ceva ce îţi prisoseşte, sau care pur şi simplu nu îţi trebuie, nu înseamnă că îi oferi ce are nevoie. Că dacă am oferi fără nicio aşteptare, dacă într-adevăr ar fi dezinteresat, ne-am apropia de sfinţenie.

E o chestie într-un film american care zicea că: you can’t bite through your own skin!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s