Când eram mică, adică pe la 8-9 ani, mergeam în vacanţă la bunici cu trenul. Erau bunicii din partea tatălui, care stăteau lângă Cluj. Nu ştiu cum se face, că mereu îmi plăcea să mă retrag şi să visez (din păcate am cam pierdut acest obicei). Îmi plăcea să stau la geam şi să visez cu ochii deschişi, de obicei pe culoarul trenului. Mă uitam la plantele alea galbene care cresc pe şanţuri, sunt nişte plante înrudite cu trifoiul. Mă uitam şi la oamenii care se opreau la barieră, aşteptau să treacă trenul. Erau în mare parte oameni care lucrau la câmp, sau care ieşiseră cu animale la păscut, câteodată şi copii, că doar era vacanţă. Şi cu mintea mea de copil cu suflet bătrân, îmi imaginam cum ar fi să arunc ceva pe şină, ceva care ar fi exact ceea ce le lipsea oamenilor ăia. Chiar şi bani, dar eu aveam doar banii pe care îi primesc uneori copiii de la bunici, adică mărunţiş. Ştiu că sună aiurea să cred că eu aş fi putut la vârsta aia să-mi doresc să ajut pe cineva. Cred că era dorinţa aia de a face bine, care rezidă în fiecare din noi, sau poate era speranţa că şi eu voi primi cândva exact lucrul ăla care îmi lipseşte.

Şi am primit de-a lungul vieţii multe confirmări, multe chestii care îmi lipseau material, am primit şi lucruri din alte sfere (emoţionale). Era colega mea de la fostul loc de muncă, care mi-a pus pe birou un parfum Dior cu un post-it pe care scria “Pentru sufleţelul tău bun!”. Sau colega de la actualul loc de muncă, care la aniversarea de un an la job, mi-a pus o ciocolată pe birou cu un post-it pe care scria “La mulţi ani!”. Aşa e la birou, faci urări pe consumabile de birotică. Şi oameni care au decis să iasă din viaţa mea, dar care mi-au lăsat amintiri de neuitat. Cum ar fi Miha, care avea cheile de la apartamentul nostru şi când am venit acasă dintr-un concediu nereuşit, ne lăsase pe pernă bomboane ca la hotel. Mama, care într-un an de ziua mea mi-a lăsat la uşa camerei un parfum frumos împachetat. În pozele de la nuntă o văd pe soră-mea mai emoţionată decât mine, ca şi cum se gândea: “Fată, te-ai făcut mare!”. Sunt multe, multe amintiri de genul ăsta.

Şi e reconfortant. La rândul meu, sunt adepta gesturilor mărunte. Nu o să zic ce am făcut eu pentru alţii, pentru că nu e locul potrivit. De multe ori ştii că e meschin să vorbeşti despre bani atunci când vine vorba de o bucurie făcută cuiva drag. Dar nu te poţi abţine! Undeva într-un ungher al creierului, te întrebi dacă îţi permiţi, ştii că nu, dar te întrebi. Şi când nu mai avem ce oferi, ne oferim pe noi. Înţelepciune, muncă brută, o vorbă bună, o linişte grăitoare, un umăr, timp.

Postarea de azi e pentru Ani, prietena mea Ani. Care a ales să facă mai mult, să pună şi bani, şi muncă şi timp pentru înfiinţarea unei asociaţii. Misiunea Asociaţiei Misena constă în promovarea ideii de implicare, responsabilitate şi voluntariat în comunitate, susţinerea ideii de solidaritate umană. Şi eu o sprijin cum pot :), cu drag.

Închei, cum altfel decât cu un citat al unui filozof scandinav:

“Dragostea nu constă în dorința de a da ceea ce este al tău altuia ci în a simți fericirea acestuia ca și cum ar fi a ta.” – Emanuel Swedenborg