Din DEX aflăm că:

MIMÓZĂ, mimoze, s. f. Numele mai multor specii de plante erbacee exotice din familia leguminoaselor, cu frunze compuse și cu flori mici, roz sau albe, dispuse în capitule sau spice, foarte sensibile când sunt atinse (Mimosa); spec. senzitivă (Mimosa pudica); p. restr.floarea acestor plante. – Din fr., lat. mimosa.

Aşa mi se spunea mie când eram mică: Mimoza. Specie senzitivă, cică. M-a deranjat totdeauna chestia asta cu mimoza. Mă deranjează pentru că sunt sensibilă. Ce face un copil sensibil?! Păi îmi era frică de muşte şi omizi, lucru destul de complicat când copilăreşti la ţară. Apoi de zmeie. Primăvara, copiii din vecini îşi făceau zmeu dintr-o coperta de caiet dictando şi fire de la mătură, care să-l ţină ţeapăn. Nu ştiu ce era cu zgomotul produs de ele, dar mă înspăimânta. Şi apoi îmi era frică de pedepse, roşeam uşor, şi per ansamblu eram prea sensibilă.

De-a lungul timpului s-au mai adăugat unele lucruri, câteva frici, altele au ieşit, dar per ansamblu lista de sensibilităţi a rămas destul de lungă. De exemplu mă fascinează astronomia, dar mi-e teamă de cerul plin stele. Cred că o să merg şi eu la Interstellar, că din scaunul de cinema sunt în siguranţă.

Cu ce nu am putut niciodată să mă lupt e conformitatea. Cred că atunci când eram copil mi-era mai uşor, că nu mă gândeam la toate aspectele unor reguli idioate, la capul plecat care nu iese în evidenţă. E ideea asta că uneori trebuie să-ţi cultivi sensibilitatea, să laşi bărbaţii să-ţi deschidă uşa la restaurant, să mănânci delicat, să nu ai păreri vehemente, să nu ţipi, etc. Nu ştiu ce zic bunele maniere, am zis şi eu nişte chestii la întâmplare. Apoi vin momentele când nu te poţi “prosti”, the real deal (ca să nu zic shit). Când mergi să naşti, de exemplu. E o regulă nescrisă că trebuie să strângi din dinţi, doar ai ajuns singură în situaţia asta. Mă rog, nu chiar, dar în cele mai multe cazuri eşti tu cu medicul în sala de naşteri. Cu copilul nu ai voie să laşi garda jos, el are nevoie de tine, plus că faza cu depresia e o vrăjeală inventată de femei leneşe. Copilul are nevoie de tine, adună-te! Apoi, te întorci la muncă, închizi robinetul emoţiilor, scoţi la iveală femeia care face afaceri, nu “pireuţ”. Şi tot aşa. La muncă, off emoţii, acasă on motherhood. Ah, te-ai încurcat?! Păi, e normal, eşti obosită şi ai urlat la bonă că ăla micu’ nu şi-a îndeplinit targetul la suc de sfeclă îngurgitat. Nu ştie săraca ce e ăla target, aşa că nu s-a supărat. Dar tu ştii, şi îşi dai seama că propriul plan cincinal se clatină. Şi brusc, începe să-ţi tremure bărbia mai ceva ca lu’ ăla micu’. Aoleu! E sensibilitate, de-aia de care aveai când erai şi tu mică. E grav!

Spre deosebire de bărbaţi noi nu ne permitem luxul să fim la fel în toate circumstanţele vieţii. Sigur asta ne face şi cam nehotărâte, că nu mai ştim ce e bine şi ce se cade. Ce e potrivit să facă o femeie, sau ce îi declanşează emoţiile. Că şi emoţiile astea sunt bune, dar cu măsură.

Dar dacă opusul sensibilităţii e lipsa de sensibilitate, care pe alocuri e vecină cu nesimţirea, atunci Mimoza e numele meu. Şi mi-e frică de întuneric, de gândaci, de cerul înstelat, de spitale şi halate albe. Nu-mi place să-mi zică cineva care mi-e locul în viaţă, nici când trebuie să accept lucrurile aşa cum sunt. Altfel, sunt normală! 😉