Am zis că nu fac politică, dar măcar pot să spun că m-am bucurat de rezultatul alegerilor pentru preşedinte. Am citit mult zilele astea despre subiect, şi acum, la numai două zile, constat că încep să apară pretenţiile. Ce aştept eu de la noul preşedinte?! Păi, să vedem: casă şi maşină, învăţământ de stat adecvat cu profesori dedicaţi meseriei, o şansă la o viaţă mai bună pentru ăla micu’ la el în ţară. Cică nu se poate peste noapte! Dar peste 365 de nopţi? Sau peste 365*2? Eu sunt aşa mai analitică de fel, şi la joburile pe care le avem în prezent avem de-a face cu dead-line-uri reale. Nici nu sunt nemulţumită de situaţie, nici nu cer o dată fixă pentru schimbare, aş vrea doar să se schimbe ceva în conştiinţa noastră colectivă. Care zic eu că e destul de şubrezită de anii de comunism, şi ce a urmat după.

Acum o săptămână am avut de făcut investigaţii medicale într-un spital de stat. Nu prea aveam de ales. Am avut parte de o jumătate de zi de umilinţe, de oameni plini de ei, blocaţi într-un sistem care le dă iluzia de semi-zei. S-a tot vorbit de felul în care s-au organizat tinerii pe facebook, că internetul a dat un milion de votanţi, că diaspora de pe net a strâns informaţii relevante despre campanie. Şi eu sunt tânără! Am terminat o facultate, am părinţi intelectuali, am citit mult, în general îmi place să fiu informată. Cum se face că ajungi într-un spital şi trebuie să te ploconeşti cu “Săru’-mâna, dnul doctor!”?! Şi dacă ai vreun fel de revoltă, eşti redus la tăcere cu bine-cunoscutul: “La ce te aştepţi?” Nu ştiu! Că tot aud că e bine să nu aştepţi nimic de la nimeni. Dar pare că în situaţia de faţă nu funcţionează şi invers. Că pare că de la mine se aşteptă să fiu mai matură, mai înţeleaptă şi mai educată. Că aşa m-au învăţat ai mei, să nu mă cert, să nu înjur. Păi eu nu aştept de la nimeni nimic în condiţiile astea, dar aştept de la mine să-mi sar în apărare când simt că îmi sunt încălcate nişte drepturi.

Aşa că, domnule preşedinte al României, asta aştept eu. Să-mi pese suficient de mult de mine. Suficient cât să nu zic săru’-mâna unui bărbat, fie el popă sau doctor. Să nu-i explic copilului meu că astea sunt vremurile. Vremuri în care coborâm standarde până la limita barierelor personale. Vremuri în care serviciile proaste sunt regula şi te-ai obişnuit aşa. În schimb, promit că nu e nevoie să mă tragă internetul de mânecă să merg la vot, să nu lipesc guma de mestecat pe sub birou, să arunc gunoiul la locul destinat, să-mi învăţ copilul să vorbească şi să scrie corect limba română, să nu scuip, să nu mai iau la harţă în locuri publice, să nu înjur în trafic şi să nu vorbesc limba engleză ca să-mi ascund naţionalitatea când sunt turist în alte ţări.

Şi câteva vorbe înţelepte:

“Intelectualul putea doar complica meschinăria vieţii în care trăia, perorând şi vorbind despre idealuri, în timp ce omul simplu putea recurge la violenţă sau să sufere în tăcere, fără generalizări filozofice.”

(Marin Preda – Cel mai iubit dintre pământeni)