Durează toată viaţa!

Am citit săpătămâna trecută postarea asta de la Cristian, şi mă gândeam că ar fi frumos să-mi fac şi eu cont de Instagram. Mi-am petrecut mare parte din carieră încercând să mă conving că nu am o latură creativă, darămite să o mai şi dezvolt. Ieri am aflat de acest concurs, şi cred că asta m-a convins că e momentul potrivit. Că tot se spune despre bloggeri că nu-şi dau like, că sunt aşa de infatuaţi încât nu citesc niciodată ce postează alţii, şi că merg la “pişcotăreală”. Da, chestia asta cu blogging-ul vine şi cu beneficii, dar tot mi se părea aiurea să particip la un concurs la o zi după ce mi-am făcut contul de Instagram. Dar ţin să-i mulţumesc pe această cale lui Cosmin Tudoran care a postat ieri referitor la concurs, citez: “Să câștige cel mai bun, că bună nu prea cred…:P”. Cum nu s-a născut încă omul care să-mi zică să şed blând…(da, ştiu că nu era personal :)).

Nu am decât două postări, dar ştiu să spun o poveste. Probabil că nu am nicio şansă la acest concurs, dar am ţinut să particip, ca exerciţiu de optimism. Să nu ne mai căutăm pretexte să ne văităm, că România, clima, corupţia, etc. Uite că se întâmplă şi lucruri frumoase, pentru care trebuie să munceşti ce e drept.

Mi-am luat primul smartphone la scurt timp după ce mi-am făcut blogul. Pe blog am scris mult despre amintiri din copilăria petrecută la ţară, şi elementul central al acestor postări este mamaie. În octombrie am făcut poza de mai jos, cu ocazia comerării a 6 ani de la moartea ei.

link instagram

Tabloul ăsta a stat toată copilăria mea pe peretele din camera care servea drept dormitor şi cameră de zi, în imediata vecinătate a unei chestii cusute de mamaie, chestie care era tot înrămată. Mă ridicam uneori în picioare în pat şi îl inspectam. Mi se părea că e ceva coborât dintr-o poveste cu prinţese, căsătoria cu prinţul surprinsă într-un instantaneu lângă coloanele castelului. Văzusem deja că există aparate care scot poza pe loc, deci aşa trebuie să fi fost şi în acest caz. Mamaie tot îmi zicea că e desenat şi eu nu înţelegeam. Când m-am născut eu mamaie avea 52 de ani, iar prinţul trecuse în alte lumi la puţin timp după naşterea mea. Eu oricum nu-i cunoscusem aşa frumoşi, şi totuşi…În lumea aia, când mai pricepeam ceva din ce se petrece în jur, vedeam doar sărăcie. Pe peretele de lângă era o carpetă, nu cu răpirea din serai, ci una ţesută de mamaie. Pe jos erau preşuri făcute tot de ea, de o femeie de 50 de ani cu mâini mari, bătătorite de lucrul la război iarna şi la câmp vara. Şi apoi pe măsură ce creşteam, devenea din ce în ce mai clar că nu era decât un tablou, reprezentând doi oameni care probabil existaseră doar în mintea mea, că povestea lor de viaţă era cu multe nuanţe de gri, cu compromisuri şi sacrificii.

Pe peretele dinspre răsărit trona o icoană. Într-o noapte când mamaie se simţea rău, şi lumina era întreruptă, m-am gândit să mă tund puţin. Eram cu faţa spre răsărit, la adăpostul icoanei, şi pentru siguranţa mea, cu spatele la mamaie. În prima mea poză de paşaport apar cu o şuvită cam rebelă, rezultatul nopţii respective. Icoana aia mă impresiona, şi în serile petrecute la lumina lămpii dădea camerei un aer cam înfiorător, mai ales în imaginaţia unui copil. Mai târziu, când eram deja adolescentă, am scos icoana din ramă, am dus-o la un magazin Kodak unde a fost scanată şi colorată. Am crezut că fac ceva bun, dar nu mai era icoana care mi-a dominat copilăria. Sper doar că am lăsat în spatele ei şi originalul. Pentru că de cele mai multe ori viaţa nu vine cu conţinut editabil, e bine să ne încredem în instict, poate că ne-a ieşit bine din prima. Acum toată lumea să zică: mar-me-la-dăăă!

Acest text este înscris în concursul TFB10 – #tenDubai – un eveniment organizat de Foto Union powered by Prestige Tours, cu sprijinul Canon și Calif.