Ştiu că iar am pus un titlu în engleză, dar culmea e că azi vreau să scriu despre patriotism oarecum indirect. Acum zece ani m-am căsătorit la Primăria sectorului 2 cu bărbatul vieţii mele. Nu prea îi place să vorbesc despre noi pe blog, deşi e practic imposibil având în vedere că existenţa mea este legată inevitabil de a lui. Asta nu e o declaraţie de dragoste, e o poveste ca oricare alta din România.

A fost odată…

Nu, nu e cu Feţi-Frumoşi. De când mă ştiu am avut capacitatea asta de a memora date, şi nu numai. Pentru cei care mă cunosc memoria mea e enervantă. Se trezeşte să-şi amintească tot felul de senzaţii, de impresii asociate unor evenimente. Cum era acum 10 ani? Aveam costum nou din Unirii (şi el la fel), eram tineri şi puţin speriaţi, cel puţin aşa reiese din poze. Ceremonia a fost una restrânsă, soră-mea cu soţul şi cea mai bună prietenă cu iubitul. Adevărul e că nici nu ne permiteam să mai dăm o masă la restaurant pentru mai multe persoane, cheltuisem mare parte din ei pe costume. Închiriasem o garsonieră în Drumul Taberei, dar nu ne puteam muta acolo imediat că nu apucasem să facem curăţenie. Ne-am mutat la o săptămână după cununie, ocazia cu care am făcut cunoştinţă cu ospitalitatea specifică românilor. Un vecin se ocupa cu vandalizarea maşinilor parcate aiurea. Am aflat de ce bătrânii suferă fracturi de şold: pentru că încearcă să rupă oglinzi retrovizoare din mişcări de cha-cha.

Nici măcar nu eram pregătită psihic pentru această aniversare, parcă a trecut prea repede. Şi nu o spun în sensul că au fost nişte ani minunaţi. Au fost 10 ani de bucurii mărunte, ani în care am încercat să ne auto-motivăm că e bine sau va fi. Am vrut să plec din ţară la un moment dat, poate prea târziu. Eu am vrut, el nu era convins. Nici eu nu eram, dar nu mai vedeam luminiţa, aşa cum nu o văd nici acum, dar asta nu mă face depresivă. Mă face normală. Ce face o femeie normală în România? Cum nu reuşeşte să fie şi grasă şi frumoasă şi devreme acasă, face slalom printre ele. Eu sunt sigur grasă/mai grasă decât acum zece ani, semn că mănânc mai puţin sănătos şi nu fac mişcare. Şi mereu mi s-a părut esenţial ca ea să facă ciorbiţe şi tocăniţe ca să fie apreciată. Urmează o perioadă frumoasă în care încerci, fără succes, să rezolvi dilema dintre tocăniţă şi devreme acasă. O vreme te cuprinde frenezia doveditului la serviciu. Să dovedeşti zilnic, chiar să-i oferi asigurări angajatorului că nu vrei copii, nu vrei decât să te pierzi într-un excel, să concurezi cu toţi bărbaţii din companie. Mai mult, să faci asta purtând nişte deux-piece-uri mai ieftinuţe şi tocuri de 11, să bei multe cafele, şi în general să arăţi nemâncată şi nedormită. Dar toate astea îţi permit să mergi la mall din când în când, să faci un leasing pentru o maşină şi să distrugi orice urmă a femeii de care s-a îndrăgostit el. Concurenţa cu sexul tare se menţine şi acasă până decideţi că un copil ar rezolva totul. El s-ar simţi mai liniştit ştiind că eşti acasă îngrijind rodul iubirii. Tu tot hăituită, nemâncată şi nedormită o să fii, până nu îţi mai aduci aminte nici tu de femeia care erai la 24 de ani.

Eu am crezut multă vreme că sunt departe de cele de mai sus, că eu am avut mereu în minte lucrurile care contează, că poţi să le ţii pe toate într-un echilibru fragil şi poţi să te minţi. Da, ştiu ce contează, dar când nu îmi permit să duc copilul la ThomasLand, nu pot să nu regret puţin că nu am urmat traseul cu deux-piece-ul. Se poate să fiu deasupra acestor lucruri, dar mare parte din timp mă uit la struguri şi presupun că sunt acri. Eu nu am găsit reţeta pentru o căsnicie perfectă, dar când voi fi mai înţeleaptă sper să ajung la concluzia că ea există. Şi nu presupune să renunţi la tine ca femeie, mamă sau om. Prefer să consider căsnicia ca o căutare a fericirii, una care poate dura toată viaţa.

“Let there be spaces in your togetherness, And let the winds of the heavens dance between you. Love one another but make not a bond of love: Let it rather be a moving sea between the shores of your souls.” (Kahlil Gibran, The Prophet)