E drăguț cum chiar wordpress ne îndeamnă: Scrie-ți povestea! O scriu și o tot rescriu de câțiva ani, în special de când m-am apucat de… scris. În mod tradițional în perioada asta a anului scriu despre relația cu el, pentru că iată se făcură 21 de ani de când suntem împreună. Acum mai mult ca niciodată se simte frica de expunere, de prea multe dezvăluiri în online. Punem pe facebook orice chestiuță pe care o facem de frică să nu se prindă algoritmul că nu avem ce să comunicăm zilnic. Poate că pe nimeni nu interesează că eu ascult pe repeat the Motans sau că mă obsedează un citat din Marin Preda; dar tot eu mă cert cu mine că nu postez mai des, că atunci când în sfârșit am scris ceva relevant, Zuck refuză să le arate prietenilor mei. Sunt momente în care prefer să tac, sunt momente în care plec cu totul la mine în imaginar și mă distrez singură.

Mai nou sunt întrebată ce părere are soțul meu despre ce scriu. Asta pentru că în sfârșit am ales să scriu mai mult, să-mi promovez cărțile și ocazional scriu povești cu rădăcini în realitate. Nu știu să spun exact ce simte, știu că de cele mai ori încearcă să țină pasul cu mine. Că unele dintre povești sunt cu final fericit, în care noi doi ne regăsim și ne dăm seama de lucrurile cu adevărat importante în viață – such as love. Altele povești nu se termină cu el, se termină așa cum alege imaginația mea și felul în care mă simt. Am scris la aniversarea de 10 ani de căsnicie cum se simte și e încă valabil. La mine e mereu cu flash back și mai rar cu flash forward. Mi-am tot căutat cuvintele pentru postarea de azi și am rescris în minte sperând să sune mai puțin dureros. Se schimbă multe în 20 de ani, noi ca structură interioară suntem fundamental diferiți, nu avem cum să fim la fel. Nu am cum să îndulcesc bomboana cu the pursuit of hapiness – e o călătorie pe care o faci singur(ă). E un moment foarte bun să realizezi că el nu te-a salvat, orice el nu te salvează pe tine. Pentru că suntem construiți să ne salvăm pe noi de fiecare dată, să ne oferim ce ne-a lipsit. Eu azi am găsit-o pe Irinuca și m-am uitat în ochii ei – doar sunt oglinda sufletului, nu?

Mi s-a făcut milă de ea cu adevărat, poate pentru prima oară în viață. Mi-am adus aminte brusc cât speriată eram de tot ce se întâmpla în jurul meu, când niciun adult nu-mi explica suficient cât să mă adaptez din timp la ce urma. Mă uit în ochii ei și văd melancolia care apoi s-a transformat în scut. Știți de câte ori a trebuit să mă îmbărbătez să fac ceva de care mi-era groaznic de frică?! De toate dățile când am auzit zonă de confort ca adult. Plm, am ieșit și intrat în zona asta mai ceva ca un intercourse de calitate. Sunt stăpâna ieșitului din zona de confort, regina încălcării propriilor limite și mama negării. Cea mai bună relație și de cea mai lungă durată ar trebui să fie cu mine însămi. Până nu o rezolvam pe asta nu trebuia să intru în altă relație. Nu trebuia să am așteptări ca el să mă iubească necondiționat când eu nu am hrănit-o pe Irinuca din poza de mai sus. Nu aveam eu cu ce să hrănesc alt suflet fiind atât de înfometată de afecțiune. Azi m-am uitat în ochii ei și mi-am cerut scuze pentru toate deciziile luate pentru a ne proteja, pentru că nu am știut să acționez altfel, pentru că sunt imperfectă. Acum are sens de ce în mintea mea stăruie de multă vreme asta: Irina, you of all people should know better!  Să știi de ce nu mai e lumină în ochi… pentru că dintre toate relațiile am uitat să o cultiv pe aia cu mine. Am uitat că sunt drăguță, deșteaptă și am potențialul de a fi și iubitoare. Și pentru mine asta ar trebui să fie destul, iar pentru ceilalți destul cât să se conformeze.

It’s in the eyes, chica!

Nu, nu mă schimb de mâine, nu-mi promit nimic. Doar că nu e niciodată prea târziu să mă aleg pe mine, chiar să mă și scap pe mine. Iar el, ei bine, orice el trebuie să-și facă lucrarea singur. Aia în care intră în căsnicie cu ochii plini de lumină, nu că așa se face sau de frică să nu dezamăgească familia.

Și pe final o temă pentru puținii bărbați care o să citească postarea:
“Whenever you are feeling isolated and weary, feel the present moment as if it were a woman. Feel like you are embracing a woman, physically. Feel the front of your body as if it were pressed against the front of a woman’s naked body, being filled with the delight of her feminine softness and liveliness. Feel her breasts and belly against you. Breathe deeply as if you were inhaling her intoxicating fragrance. And, while inhaling, receive deeply into your body not just her scent, but the very essence of feminine deliciousness, as if it were nourishing food for your masculine soul.” 
― David Deida