Citeam ieri un ghid de bune practici pentru bloggeri mai fără experiență, categorie în care intru și eu. Găsiți aici postarea respectivă. Zicea acolo la un moment dat că nu e bine să consideri comunicarea pe blog ca fiind la fel ca discuțiile cu un prieten. Sunt de acord într-un fel. Mie mi se pare că blogul e comunicare pentru oameni care gândesc la fel, și fiecare se regăsește într-un anumit stil: uneori e vorba de comunicare obiectivă a unor fapte, alteori e vorba de trăiri, romantism, girly stuff in general.

Eu am scris primul meu material pentru o carte și sunt cam mândră de mine. E vorba de un proiect care va reuni 136 de autori, numit “Astăzi…”. Concret am fost 136 de persoane care am răspuns favorabil acestei inițiative de a scrie despre ziua de 30 aprilie. Cartea va fi lansată pe 28 mai, mai multe detalii găsiți aici. Poate părea puțin, dar faptul că scriem toți despre o zi, o să ne arate că nu suntem atât de diferiți, că nu suntem singuri. Și poate nu o să ne mai fie frică. Redau mai jos cum a fost 30 aprilie 2015 pentru mine:

“E deja lumină afară, degeaba mă întorc cu spatele la telefon. Gata, sună! Ora 6! Dar e joi și mâine e liber. Mamă ce rece e parchetul ăsta! Cu ochii încă închiși caut papucii. Mă uit pe geam la curtea vecinului: are mulți copaci și toți sunt de un verde crud de primăvară. Primăvara asta chiar a căzut într-o joi.

Îmi iau hainele și ies din cameră încet să nu trezesc băieții. Radu doarme cu capul pe picioarele lui Eugen. M-aș culca la loc lângă ei! Închid geamul la sufragerie și pornesc un ochi de la aragaz să dau drumul la ceai pentru Eugen. Peste tot e groaznic de frig, și perspectiva dușului mă face să mă zbârlesc toată. Las ceaiul la infuzat cât mă spăl pe dinți. Apa e rece și contactul gurii cu periuța acoperită cu bicarbonat, face să mi se revolte stomacul. Mă apropii de oglindă să văd cum ar fi un selfie de dimineață.  Mă duc să torn ceaiul în termos, apoi îmi fac curaj pentru duș. Știu dinainte că o să fie scoțian, până încălzește centrala apa, va trebui să ies. Îmi pun sângele în mișcare cu prosopul, mă dau cu cremă și ies să mă îmbrac în sufragerie. Sufrageria e un spațiu de vreo 40 de metri cu bucătăria open space cu tot. Nu știu de ce am impresia că ar fi mai cald acolo decât în baie. Iar am stat pe gânduri prea mult, în șapte minute ar trebui să ies pe ușă. Mă întorc în baie să-mi dau cu pudră pe pomeți, un strop de ruj, toate gesturi stângace pe care nu le-am deprins nici la cei (în curând) 34 de ani. Ies pe ușă nu înainte de a mă parfuma. Îmi aduc aminte, ca în fiecare dimineață, că nu-mi place deloc parfumul ăsta. Hermes, unde ești tu Hermes?! Poate de ziua mea….

Merg săltat către stația de tură. Mă uit de departe la casa neterminată, să estimez dacă e câinele acolo. Acum e plin de vegetație și nu aș vrea să mă surprindă. Mă uit la macaraua din capătul străzii, am tot zis că fac o poză pentru Instagram…

Mă salut cu domnul din stație, coleg cu mine. Își adună curajul și mă întreabă dacă am primit mărire de salariu odată cu mutarea la noul birou. Nu știu, nu cred! Dar sper! Mă urc în tură, e cald, slavă Domnului! Mă reped spre locul meu, dau scaunul puțin pe spate, cât e liber. Scot căștile și telefonul, dau drumul la aceeași melodie. Inspir adânc și mă pregătesc să dorm. Azi luăm salariul, trebuie să plătesc gazele, lumina, să dau înapoi 50 de lei, să o sun pe Feli, să verific dacă găsesc loc să-l tundă pe Radu, să văd când îi duc rochiile Cristinei, oare ce să gătesc în weekend…

“do you… do you… do you… na-na-nah

…

She asked me if I do this every day

I said often… ”

Deschid un ochi la Plaza, să văd dacă trebuie să eliberez celălalt scaun. Nu e cazul! Ațipesc la loc…am ajuns la Crângași…e abia intrarea pe DN….gata am ajuns! Mă adun repede, scutur părul să nu pară turtit. Încă o zi minunată de joi ca vineri, la birou!

Salut, e cam pustiu azi… arunc poșeta pe birou… scot pachețelul… geaca o las pe mine că e frig și aici! Momentul meu preferat, mic dejun în fața calculatorului. Dacă găseam o cafea caldă pe birou era și mai bine! Aș face o aronganță, dar azi chiar nu-mi permit… oricum nu ar trebui să cumpăr niciodată cafea din aeroport… ehh, nevermind! La pachet avem salată de vinete și tiramisu de la mama, letală combinație! Deschid mail-ul, nu e nimic nou. Mă uit dacă a rămas ceva nerezolvat de ieri… mă obosesc să citesc cu atenție reclamația unei englezoaice… în timp ce îmi îndes în gură salată de vinete pe pâine. Nu întreb pe nimeni dacă vrea, asta e! E urât din partea mea, dar nu am chef să fiu sociabilă azi… avea dreptate soră-mea: mă strădui prea tare să fiu un om bun. Ce pana mea de teorie o mai fi și asta?! A fi sau a nu fi… bun?! Sau plăcut, sau simpatic, vesel, empatic… ce face un om bun?! Nu am chef să împart vinetele azi și punct! Tiramisu nici atât! Țin mâna stângă în dreptul casoletei de mascarpone, ambalaj improvizat de mama. Gata, mi-am aruncat micul dejun în stomac! Deschid rapid facebook, mă uit pe postările de ieri noapte, deschid și twitter-ul, gmail-ul și pagina de wordpress. Nu știu la ce să mă uit mai repede, pun un banner pe blog, să scap de o grijă, finalizez postarea începută ieri. Mă mustru că nu am timp pentru blog, laptop-ul e la reparat, acasă nu apuc să scriu nimic… iar îmi neglijez cartea… Deschid agenda și notez: mesaj pentru Valencia, documentare pentru Belgrad, scris mesaj pentru concurs, vorbit cu Monica… nu băga pixul în gură!

Mă avânt spre toaleta de pe culoar unde e frig ca-n peșteră, îmi spăl cana și apoi fac un ness să mă încălzesc. Gata, sunt pregătită! Tastatura în fața, cafeaua în dreapta mea… pagina goală, clipocit pe ecran… Hai, dă-i drumul! Nu asta ți-ai dorit?! Nu ai zis universului copywriter?! Da’ ce, el, Universul, știe engleză?! Nu te amăgi, Irina! Ești doar textier publicitate!”