Când nu vom mai fi copii…”

Primesc foarte multe pps-uri pe care nu mă pot abţine să nu le deschid. Un exemplu de minune care circulă nestingherite pe net era o prezentare a ceea ce se întâmpla acum vreo 40 de ani, şi ţinea să ne demonstreze, deşi nu era explicit, că era mai bine. Priveam nişte imagini din Germania cred, şi aproape că îmi venea să râd trist. Aceeaşi nostalgie că acum nşpe mii de ani nu exista maşină de spălat vase. Dacă trăiai în România exista probabil una de spălat creier. Nu-mi dau seama, era bine sau era rău?! Poate că de fapt nu interesa pe nimeni cum am putea să îmbunătăţim viaţa femeilor de pretutindeni….

Am căutat melodia asta pe google să văd ce pot să aflu. E scrisă de Horia Moculescu, maestrul Horia Moculescu, care la vreo 40 de ani de la lansarea melodiei declara că nimic din ceea ce a vrut să imprime melodiei nu s-a înfăptuit. Unul din versuri zice că am vrea ca părinţii, cei care erau nişte eroi, să ne privească cu mândrie. Asta dacă nu sunt foarte ocupaţi să stea la coadă la medicamente. Într-adevăr versurile sunau de parcă am fi fost priviţi de nişte bătrânei care urmează să petreacă pensia pe coasta de Azur şi noi urma să ne zbenguim pe o plajă, la apus, sub privirea lor îngăduitoare. Pe cine păcălim?!

M-am gândit să pun poza asta aici pentru că e o poză din anul 2002 sau poate 2003. Nu o să tag-uiesc băieţii că îmi dau unfriend forever, o să zic doar că cel mare tocmai şi-a susţinut dizertaţia, iar cel mic BAC-ul. Locuinţa mea de vară era la ţară, şi nu, nu era o regulă pentru generaţia mea. Aveam telefon mobil din 2001, un Alcatel OTE, care mă servea cu credinţă când rupeam centul în weekend. Mergeam la ţară pentru că era nevoie de mine, pentru că nu ştiam unde să merg în altă parte; şi o săptămână la Costineşti studenţeşte. Nu îmi trebuia o melodie din anii ’70 ca să-mi dau seama că nimic nu se schimbă. Ceea ce era valabil după ’90 era valabil şi în 2000 şi e valabil şi 15 ani mai târziu: România nu se schimbă şi banii tot fac diferenţa. Părinţii se înghesuie la bătrâneţe într-o garsonieră sau se retrag la ţară să le lase copiilor apartamentul ăla care acum face şi el 50 de ani. Toată viaţa mi-am impus să cred că îmi plac cifrele şi statisticile de orice fel, mi se părea foarte complicat să lucrezi într-o industrie  creativă. Scriu o postare de blog care conţine mai multe statistici decât mi-aş fi dorit. Adevărul e că sunt blocată şi de-aia simt tot timpul nevoia să vorbesc despre vârsta mea. Mi-e teamă să mai deschid gura să zic ceva, ca să nu primesc o încurajare. Mă gândesc dacă felul meu de a fi “cere ” în permanenţă răspunsul “O să fie bine!”. Eu am fost învăţată de părinţi că nu e frumos să te vaiţi, în special de bani. Dar dacă negăm în permanenţă ce simţim, oare o să dispară? Nici nu am pretenţia că suntem vreo generaţie de sacrificiu, suntem doar o generaţie “care este” – o faţadă a aşteptărilor.

Nu se vede în poză, dar pe cap am un batic primit cadou cu revista Cosmopolitan. O citeam cu sfinţenie în fiecare lună până mi-am dat seama, târziu, că e o revistă care te încuraja să te pui în slujba bărbatului. Provoc pe oricine să mă contrazică! Ce nu am citit niciodată în Cosmo e cum să rămâi autentică, cum să-ţi urmezi visele, cum să înţelegi că autonomia nu înseamnă neapărat singurătate, că exteriorul nu trebuie lustruit până la luciu.

“Să avem noi maine aur și pâine
Voi sunteți niște eroi
Dar într-o zi și noi… “