Textul de mai jos a fost scris în 2015 și cumva oamenii tot ajung la el. Așa că îl actualizez cu o poză, dovada că unele lucruri nu se schimbă niciodată: Thank God for that! 🙂

Fosta mea “cea mai bună prietenă” obișnuia să (-mi) ofere cele mai frumoase cadouri. Nu ne întreceam, adică eu așa sper, că nu era o competiție, dar marcam evenimentele importante din viață cu un cadou pe măsură. Cum îmi plăcea să gătesc din cele mai vechi timpuri, de ziua ei testam rețete de torturi complicate care sfârșeau cu mine rugându-mă lângă aragaz. La vârsta aia (gen 14-15 ani), simțeam că un cadou trebuie muncit, să se simtă cumva sacrificiul pentru persoana iubită. Era tortul, dar erau și chestii materiale, gândite și plănuite îndelung. Mă obișnuisem cu ea și consideram că ne completăm: ea spăla, eu clăteam. Multă vreme am crezut că așa trebuie să fie viața/relația, cu dovezi materiale și sacrificii. Pe scurt: am crezut mereu că ea mă iubea cel mai mult!

Cu mintea mea de acum, după ce am mai citit câte ceva, îmi dau seama că asta era dovada iubirii. Că eu altfel nu simțeam, trebuia să existe o dovadă materială. Nu consider că eram emotionally needy sau că eram/sunt un om sensibil sau că nevoia mea de iubire era exagerată.

Să zicem că acum sunt mai înțeleaptă, dar tot mi se pare necesar să plusez cu ceva. Simt în permanență că trebuie să ofer mai mult ca să primesc mai mult. Mă gândeam la expresia aia de la americani: It’s the thought that counts!, care la noi s-a tradus: Gestul contează!

A fost nevoie să treacă mulți, mulți ani să-mi dau seama că ce am descris eu mai sus nu era dragoste. Că dragostea nu trebuie să doară, decât atunci când nu este împărtășită.

Cred că tuturor ni s-a întâmplat să mergem la un interviu pentru un job știind că sigur o să primești jobul. Te duci plin de tine, simțindu-te superior, știind că experiența respectivă nu îți va îmbogăți existența cu nimic. Nici nu ai timp să observi că ăla e momentul de maximă acceptare, e clipa pe care toți o așteptăm: să fii omul potrivit la locul potrivit. Dacă asta nu te-a convins, universul tot îți scoate în cale alte dovezi.

Unde vreau să ajung cu toate astea:  Datorită acceptării unui job pe care nu mi-l doream neapărat, a alinierii planetelor și a altor circumstanțe absolut dubioase, am găsit un om cu care am rezonat! Om care urmează să plece din companie în 3 zile și cu care nu o să mă mai văd zilnic. Ieri eram supărată că nu mi-a răspuns la telefon și am interpretat asta cum am vrut eu. Mai târziu, acasă, mi-am deschis o doză de Pepsi, am turnat în pahar și am băut cu ochii întredeschiși. Nu am avut răbdare să se liniștească bulele, am savurat mirosul de Pepsi – cea mai bună băutură din lume. De ce nu aș savura totul while it happens?! Nu, nu e stereotipul cu trăiește clipa! E doar constatarea că sunt mereu cu 2-3 așteptări în fața a tot ce mi se întâmplă. E ca și cum aș întreba viața în permanență: Mi-ai adus ceva bun?