Dragoste sau infatuare?

Textul de mai jos a fost scris în 2015 și cumva oamenii tot ajung la el. Așa că îl actualizez cu o poză, dovada că unele lucruri nu se schimbă niciodată: Thank God for that! 🙂 

Fosta mea “cea mai bună prietenă” obișnuia să (-mi) ofere cele mai frumoase cadouri. Nu ne întreceam, adică eu așa sper, că nu era o competiție, dar marcam evenimentele importante din viață cu un cadou pe măsură. Cum îmi plăcea să gătesc din cele mai vechi timpuri, de ziua ei testam rețete de torturi complicate care sfârșeau cu mine rugându-mă lângă aragaz. La vârsta aia (gen 14-15 ani), simțeam că un cadou trebuie muncit, să se simtă cumva sacrificiul pentru persoana iubită. Era tortul, dar erau și chestii materiale, gândite și plănuite îndelung. Mă obișnuisem cu ea și consideram că ne completăm: ea spăla, eu clăteam. Multă vreme am crezut că așa trebuie să fie viața/relația, cu dovezi materiale și sacrificii. Pe scurt: am crezut mereu că ea mă iubea cel mai mult!

Cu mintea mea de acum, după ce am mai citit câte ceva, îmi dau seama că asta era dovada iubirii. Că eu altfel nu simțeam, trebuia să existe o dovadă materială. Nu consider că eram emotionally needy sau că eram/sunt un om sensibil sau că nevoia mea de iubire era exagerată.

Să zicem că acum sunt mai înțeleaptă, dar tot mi se pare necesar să plusez cu ceva. Simt în permanență că trebuie să ofer mai mult ca să primesc mai mult. Mă gândeam la expresia aia de la americani: It’s the thought that counts!, care la noi s-a tradus: Gestul contează!

A fost nevoie să treacă mulți, mulți ani să-mi dau seama că ce am descris eu mai sus nu era dragoste. Că dragostea nu trebuie să doară, decât atunci când nu este împărtășită.

Cred că tuturor ni s-a întâmplat să mergem la un interviu pentru un job știind că sigur o să primești jobul. Te duci plin de tine, simțindu-te superior, știind că experiența respectivă nu îți va îmbogăți existența cu nimic. Nici nu ai timp să observi că ăla e momentul de maximă acceptare, e clipa pe care toți o așteptăm: să fii omul potrivit la locul potrivit. Dacă asta nu te-a convins, universul tot îți scoate în cale alte dovezi.

Unde vreau să ajung cu toate astea:  Datorită acceptării unui job pe care nu mi-l doream neapărat, a alinierii planetelor și a altor circumstanțe absolut dubioase, am găsit un om cu care am rezonat! Om care urmează să plece din companie în 3 zile și cu care nu o să mă mai văd zilnic. Ieri eram supărată că nu mi-a răspuns la telefon și am interpretat asta cum am vrut eu. Mai târziu, acasă, mi-am deschis o doză de Pepsi, am turnat în pahar și am băut cu ochii întredeschiși. Nu am avut răbdare să se liniștească bulele, am savurat mirosul de Pepsi – cea mai bună băutură din lume. De ce nu aș savura totul while it happens?! Nu, nu e stereotipul cu trăiește clipa! E doar constatarea că sunt mereu cu 2-3 așteptări în fața a tot ce mi se întâmplă. E ca și cum aș întreba viața în permanență: Mi-ai adus ceva bun?

Advertisements

2 thoughts on “Dragoste sau infatuare?

Add yours

  1. Stai , sa-ti spun :
    Grozav îmi place pepsicul !
    Nu , nu se spune ” Pepsi ” ci se spune Pepsic – stiu eu mai bine !
    Cum de unde stiu ?!
    Stiu din povestea mea – a EI si a pepsicului de alta data …
    Cum despre ce poveste vorbesc ?!
    Măi , măi , măi – nimic nu intelegi !
    O sa ti-o spun si tie , ca prea te uiti cu ochii mari la mine :
    EA era farmacista la farmacia din colţ iar eu eram tanar si nelinistit …
    Ma cam indragostisem de EA si treceam deseori pe la farmacia fatală .
    Intram , salutam respectuos si intrebam cu seriozitate privind adanc in ochii EI :
    – Pepsic aveti ?
    Avea EA un zambet aparte pe care nu l-am uitat peste ani si-l voi lua cu mine in toate vietile in care voi mai trai …
    Zambind , imi atragea atentia ca nu se spune ” pepsic ” ci Pepsi si ca fiind intr-o farmacie nu voi primi articolul solicitat .
    Asa ca multumeam respectuos , ma inclinam in faţa EI si plecam .
    Saptamana urmatoare eram inapoi cu aceeasi intrebare .
    Iata ca dupa vre-o cateva luni de zile , EA a observat ca exist :
    intrand in farmacie am remarcat pe un colţ de raft cateva sticle de pepsic .
    Măi sa fie !
    Am cerut asadar un pepsic , l-am primit impreuna cu observatia ca nu se spune ” pepsic ” , l-am baut intr-o clipa de parca mi-ar fi fost sete , am platit si am multumit spunand : MERSIC !
    A fost un răs si o veselie generala – eu mai zambesc si astazi cand trec prin faţa vechii farmacii …
    Crosetasem asadar un banc vechi pe care EA nu-l stia si reusisem sa-i atrag atentia .
    La cateva zile EA a plecat din orasul nostru – nu am mai revazut-o de atunci – neinplinitele iubiri …
    Acum stii – de asta iubesc grozav pepsicul !
    A fost doar o poveste despre imposibilul care deseori nu este posibil .
    Eventuale trimiteri la povestea ta si o aproximativa concluzie – vei gasi tu .
    Cum cine sunt ?!
    Sunt un pitic indragostit de pepsic .

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a website or blog at WordPress.com

Up ↑