Unul dintre cele mai citite articole pe blog este Dragoste sau infatuare. Probabil că are legătură cu categoriile și/sau etichetele pe care le folosesc, cert este că oamenii ajung la el cel puțin săptămânal. Azi o să fie doar infatuare, ca efect al lansării cărții “30+ și înfloritoare” (Cum să te distrezi până se livrează pizza) disponibilă la download pe contul meu de Patreon. Patreon mi-a dat ceva bătăi de cap, dar cred că e o modalitate foarte bună de a crea conținut pentru exact acel public de care ai nevoie.

M-a preocupat foarte tare evenimentul de lansare care s-a făcut în cadrul NOMAD talks și mulți dintre prieteni erau mirați de stresul ăsta. Că eu știu, că pot, că o să fie bine… a fost super bine. Da, am fost emoționată și sub stratul de machiaj s-a simțit cum îmi ardeau obrajii. Am fost complimentată îndelung și pentru ținută și pentru machiaj, dar cel mai important a fost că m-am simțit bine în față. Tot din cauza emoțiilor am uitat să zic în speech de ce nu se potolește foamea. Nu vorbim iar de foamea de afecțiune, ci de o foame pe care o au oamenii care știu că ei pot să fie mai mult. Eu știu că pot mai mult și știu că viitorul nu poate fi decât cu scris și că îmi doresc admirația a mai mult decât prieteni și familie. Lansarea de ieri în fața unui public care nu venise neapărat pentru mine a fost un exercițiu în acest sens. Au fost oameni care mă vedeau pentru prima oară și care au venit să-mi spună că le-a plăcut povestea mea. Povestea nu prezentarea. Povestea aia pentru care creatorii de conținut se dau peste cap să o integreze și în comercial – ne curge marketing în vene, nu păcălim pe nimeni.

Ecourile serii precedente, în special alea din mintea mea nu m-au lăsat să dorm. Da, trebuia să mă liniștesc și să dorm neîntoarsă, dar m-am gândit toată noaptea la… cum ne place să ne victimizăm. A ieșit impecabil și având în vedere că trebuie să încep cândva să mă iubesc (mai mult și necondiționat), să recunosc măcar pentru mine că lucrurile se așează exact așa cum trebuie. Știți cum te cerți cu cineva și apoi îți dai seama că nu i-ai spus nici jumătate din replicile smart pe care le-ai spune dacă nu ai investi ceva emoții acolo. Adevărul este că suntem cam prostuți când simțim, când ne implicăm. Dar dacă am ajuns în sfârșit la nivelul la care suntem bine cu noi, nu doar la nivel declarativ?! Dacă pot să recunosc deschis că mi-ar plăcea să se vândă ca pâinea caldă această carte de bucate și să devin și eu mai cunoscută – asta m-ar face cum? Umană?! Stăteam pe semi-întuneric ieri noapte și mă gândeam cât de bine ar fi să live and let live. Să fim împăcați că ceea ce s-a întâmplat este deja cea mai bună versiunea a trecutului și avem mereu în față această pagină goală pe care să punem orice ne dorim. Asta e ca acceptarea că oamenii care ne vor în viața lor o să dea de înțeles asta și niciodată nu o să fie dureros să fim împreună. Și nu, nu mi-o spun ca să mă încurajez. O spun pentru că e bine să fim îndrăgostiți de dragoste nu de ideea de dragoste. Genul ăla care ne permite să vedem oameni care ne-au adoptat imediat și să fim fericiți cu asta. Să lăsăm golurile create de absența unor persoane din existență să fie umplute în mod firesc. Să-i vedem pe oamenii care au venit/apar când e nevoie, nu să le simțim lipsa celor care au avut altă treabă.

Nu trebuia să fie o postare tristă, sper că nu s-a întristat nimeni. Dacă mai e nevoie să o mai spun, o spun – cartea de bucate a ieșit impecabil. Nu pentru că e a mea, ci pentru că e atipică în cel mai bun sens. Pun aici un preview din ambele variante (ebook și audio) – începutul și concluziile și vă invit să o luați și de pe Patreon pentru că merită.