Îmi place să fiu ocupată, să merg la evenimente, apoi să scriu despre ele. Dar toate conferințele și evenimentele mă fac să pierd contactul cu mine și am nevoie de un re-boot, să-mi aduc aminte de ce scriu, să scriu o scrisoare de mână, să fac o listă de cumpărături. Mă trezesc vorbind în stereotipuri, încercând să fiu conformă într-un mod dureros. M-am surprins vorbind formal și simulând un entuziasm nefiresc până m-a durut tot corpul. Mi-am dat seama că e cel mai dureros când încerci să te întâlnești cu așteptările celorlalți chiar înainte ca aceștia să le exprime. Evident asta nu e postarea despre cum să fii tu însăți, e postarea despre Oh, fuck it all!

Cântăresc atent, mă uit în portofel și decid că nu pot să-mi cumpăr un Very Vanilla Latte de la Gloria Jeans din aeroport. Am băut o cafea dimineață și teoretic nu-mi mai trebuie alta. Practic însă, o vreau. Vreau să beau lichidul ăla excesiv de dulce cu calorii cât pentru un prânz cu trei feluri. Era în Love Actually o replică a secretarei către șeful căsătorit, dacă o să primească ceva de Crăciun din partea lui. La întrebarea: Ce ai avea nevoie?, răspunsul a fost: It’s not something I need, it’s something I want. La fel și cu încălțămintea: Poate nu ai nevoie de pantofii ăia dusty pink de la Mineli, dar îți trebuie. Eu am constatat cu tristețe că mai nou toată lumea știe de ce ai nevoie, dar nu și ce îți trebuie. Cred că cea mai mare teamă este ca nu cumva să-i implice trebuința asta a ta. De ce vrei ce vrei?! Eu am natură duală datorită zodiei, dar am impresia că știu ce vreau. În cartea lui Debbie Ford “Partea întunecată a căutătorului de lumină” sunt o serie de exerciții ce presupun cercetarea umbrei (Umbra este pur și simplu partea întunecată – negativă a eului cuiva și care poate fi cunoscută numai prin proiecție asupra altora).. 

Așa că am început să analizez. Mi-a spus cineva că ar trebui să încerc să apelez la ajutor specializat. Cum nu-mi permit astfel de ajutor, facem analiza acasă cu instrumentele pe care le avem la îndemână, adică stors de creieri presărat pe alocuri cu insomnie și atac de panică. Munca asta de dezvoltare personală sau cum s-o numi, nu se întâmplă peste noapte și dacă ai noroc să depășești speranța medie a vieții, probabil îți vei desăvârși analiza personală cam la 15 ani după moarte. Ceea ce nu e tocmai rău, zic! Din cartea lui Debbie cel mai mult îmi place exercițiul cu autobuzul, mai ales că avem transportul asigurat de companie. Exercițiul constă în observarea celorlalți pasageri și cercetat ce anume reflectă ei din ceea ce nu vrei să accepți la tine. Ai inevitabil colegi care au mâncat o tonă de usturoi/ceapă cu o seară înainte. Nu trebuie să pierd prea mult timp cu genul ăsta, nu de alta dar nu va reflecta nimic la mine, plus că nu cred că usturoiul e panaceu. Apoi sunt colegii care te adorm cu cantitatea de alcool pur în aer expirat. Nici aici nu zăbovesc prea mult, e o chestie de dependență și nu-i judec atâta timp cât eu sunt atașată emoțional de zahăr&company. Ajung inevitabil la oamenii care se întind ca-n avion, dorm și îți fac observație că vorbești prea tare. S-ar putea să fiu aproape…cum este un om care face ce vrea, când vrea? E un om care știe ce vrea, dar căruia nu-i pasă decât de nevoile lui. Adică e un nesimțit egoist. D’oh, era la mintea cocoșului!

Ar fi prea simplu să descoperi așa ușor lucruri despre tine, dar se zice că adevărul ne va elibera. E clar că eu nu sunt pregătită să integrez noile descoperiri, nu de alta dar să fii egoist e urât. Arată că nu-ți pasă de semenii tăi și eu am crescut cu prințipuri solide. Pe final las un citat de la cel care a identificat cum stă treaba cu umbra:

“Everything that irritates us about others can lead us to an understanding of ourselves.” Carl Jung