Am citit la Bogdan postarea asta și sinceră să fiu m-a cam uns pe suflet. Nu de alta, dar am tot auzit și eu replici similare în ultimul timp: Nu-ți consuma entuziasmul la serviciu! Nu te implica emoțional! în mod normal nu aș fi de acord cu Bogdan din principiu. Nu îmi place că s-a apucat de blogging și are succes, apoi nu-mi place când un bărbat are dreptate. 😛 Așa cum nu-mi place nici faptul că dramele femeilor se consumă emoțional, uneori cu efecte secundare care îți ies pe ochi. Și dacă investești emoțional o să primești un feedback de la un coleg simpatic cum că de fapt nu jobul te afectează. Nu mi se pare corect nici că egalitatea dintre sexe este folosită ca argument în astfel de discuții. Da, evident sunt femeie și primul efect al unei dispute profesionale este frustrarea, urmată îndeaproape de furie și lacrimi. Sigur că nu putem lăsa problemele personale la ușa companiei, dar cred că asta e tocmai avantajul nostru: sensibilitatea și creativitatea fac diferența în abordare.

În ultimul timp se pare că e un curent de “mi se rupe” la care ești invitat cu căldură să te alături. La un interviu pentru un job într-un domeniu nou m-am prezentat încrezătoare și dornică să obțin jobul. Au uitat să mă caute și după vreo lună am revenit cu un telefon. “Ah, nu v-a spus nimeni?! Li s-a părut că sunteți prea ambițioasă!” Deci no-no! Cel mai mult îmi plac oamenii care știu mai bine cum ai putea să-ți faci jobul, deși nu au fost în poziția ta niciodată. Îmi plac oamenii care au soluții la orice problemă, dar nu au avut oportunitatea de a pune în practică. Sunt oameni care stau cuminți și așteaptă să le vină rândul, dar până atunci își împrăștie înțelepciunea pe unde apucă. Eu aleg să investesc în job resurse din toate categoriile, chiar dacă uneori asta mă frustrează. Nu pot altfel, deși am încercat. Pot să aleg să nu-mi mai susțin ideile cu atâta tărie sau să fiu pătimașă. Pot să aleg să-mi folosesc cunoștințele să argumentez o problemă profesională, dar să aleg să nu insist. Pot să aleg să nu mă identifica eu ca persoană cu brandul.

Rămân însă o susținătoare a femeilor care aleg să se dezvolte profesional într-un domeniu care le place, al femeilor care își urmează pasiunea. Mama, cel mai mare fan al blogului meu, mi-a zis la un moment dat: Ești sensibilă ca un melc fără cochilie, oriunde ești atinsă te doare. Sigur are dreptate, doar e mama! 🙂 Ceea ce îmi doresc este să port această sensibilitate cu mândrie, pentru că altfel nu aș fi eu. Între timp vă recomand să nu fiți ca Hillary (Clinton):”Probabil cea mai proastă calitate a mea este că devin extrem de pasionată de ceea ce cred eu că este corect.”, ci mai degrabă ca J.K. Rowling: ”Alegerile pe care le facem sunt cele care ne caracterizează cel mai bine, mai mult decât o fac abilităţile noastre.”