Sau prefața autorului sau o opinie despre scris sau cum înveți să cedezi puterea. Postările mele de blog sunt de obicei un amestec de idei, așa cum vin. N-aș zice însă că sunt așa cum îmi vin în minte, pentru că de cele mai multe ori le cenzurez din mers. La vreo juma’ de an de blogging, m-am apucat de o carte. Mi s-a părut încă de atunci o prostie, mă gândeam că e efectul imediat al exaltării scrisului pe blog. Dar am continuat să scriu. Întâi am scris din amintiri, am încercat să descriu oameni, locuri, senzații bazându-mă strict pe ce știam. Comunicare naivă în propoziții simple. Apoi am compus, am șters și am rescris în minte. Am hotărât că sunt ridicolă și m-am răzgândit. De ce ar vrea cineva să citească trei gânduri răzlețe despre ce făcea o adolescentă acum 20 de ani?! De ce ar vrea cineva să citească despre un trecut total lipsit de relevanță pentru prezent?! Nu mi-am răspuns, dar am continuat să scriu chinuit așa cum erau și vremurile pe care le descriam.

A durat ceva timp să accept că nimeni nu vrea povestea tristă, indiferent dacă reflectă o realitate familiară. De ce să alegi tristețea când poți să alegi povestea cu happy end? Nu e o relatare obiectivă, e un roman. Așa că am continuat cu o poveste, gândindu-mă că sigur povestea o să-mi aducă mai mulți cititori. Încă trăiam cu impresia că poți să câștigi cititorul cu ceva comercial. Ce bine că mi-a trecut faza asta! Și am continuat să scriu. E greu să scrii în general, dar să scrii un roman e și mai greu. Nici nu înțelegeam de ce țineam neapărat la realitate, când eu închid ochii și evadez oriunde vreau. Când mă simt mult mai bine în lumea imaginară decât alături de semenii mei. E atâta bogăție în imaginație, fiecare personaj stă cuminte acolo unde a fost așezat și nu ai parte de random disasters ca în viața reală. Așa că am scris despre locuri frumoase și oameni buni. S-a simțit precum trecerea de la natural la artificial. Pentru că în ciuda tuturor indiciilor, a rahatului numit gândire pozitivă, noi, românii, suntem un popor depresiv. Ce e și mai trist e că ne place starea asta de melancolie prelungită, pare că în permanență medităm la teme existențiale. Asta e într-adevăr tema generală, dar nu e o temă din filozofie (precum nemurirea sufletului), ci una mult mai plicticoasă – cu ce plătesc întreținerea.

Atunci când scriu îmi permit să aleg una din abordări, conștientă fiind de existența celeilalte. Nu e vorba de alegeri, e vorba de găsirea frecvenței potrivite, de rezonanța din interior. Mie mi-a fost greu să scriu despre cum sunt eu și dacă aș analiza mai profund cred că lansarea unei cărți e ca și cum ai umbla gol în public. Nu vreau să umblu goală în public, dar zic să fac un leap of faith. Așa că la începutul anului mi-am setat ca termen limită pentru finalizarea cărții luna martie. După ce mi-am mai adunat curajul am hotărât să o și public, deși psihic nu o să fiu niciodată pregătită să mă supun judecății colective.

Acum, pe ultima sută de metri înainte de publicare, dau bătălia finală cu mine. Pentru că știm cu toții că viața bate filmul, așa mă bate și pe mine această carte. Mă surprinde cât de mulți oameni sunt dispuși să ofere un ajutor, nu neapărat material. Mă surprinde că mi-am construit viața pe presupunerea că suntem singuri și trebuie să ne purtăm bătăliile singuri. Că nimic nu merge bine din prima și trebuie să fie greu multă vreme ca să fie ușor 3 secunde. Dar se pare că trebuie să integrez faptul că nu am întotdeauna dreptate și că oameni buni sunt peste tot, numai să renunți la preconcepții. Sau că accept că nu știu să le fac pe toate și că adevăratul salt în gol sunt relațiile cu ceilalți. Pentru că oricât de mult aș iubi evadarea în astral, o să-mi lipsească al naibii de mult oamenii. Uneori “sit back and relax” este despre încrederea că cineva te place suficient cât să facă lucruri pentru tine, doar pentru că tu ești tu. Eu nu o să mă relaxez curând, dar cei care se recunosc în aceste rânduri ar trebui să știe că e felul meu de a spune “Mulțumesc!”.

La final las un citat “ușor” în franceză, pentru cunoscători:

“La raison, c’est l’intelligence en exercice ; l’imagination, c’est l’intelligence en érection.” (Victor Hugo)