Da, s-au cam agitat “apele” cu Liana și Coaliția ei, dar nu vreau să mă revolt și eu. Mi se pare că nu putem să-i rezolvăm la cap pe unii și poate e mai bine să nici nu încercăm. Am avut parte de cea mai cool lansare de carte și când toate par să se alinieze, simți că în sfârșit ești la locul potrivit. Se simte ca o liniște interioară, una de care nici nu știam că există. Liniștea asta a venit după vreo lună de zbucium interior și de frecat nervii altora implicați în această acțiune. Cred că e prima oară în viață când e liniște în interior (mai iau și câte un Distonocalm, recunosc). 🙂

De aproximativ 20 de ani eu tot am probleme cu inima. Cel puțin așa le numesc. O vreme am crezut că aceste probleme mă protejează de presiunea din exterior, eu fiind o persoană extrem de conștiincioasă. Până să descopăr că nu totul arde și că viața poate fi abordată mai domol, era prea târziu. Acum aș zice că sunt un adrenalin junky, dar denumire generică: probleme cu inima. Dar de ce ai tensiune mare, Irina?! Hai să investigăm, să monitorizăm și să normăm. Ia niște medicamente după rețeta bunicii, că merge și la tine. Inima obosește știi? Știu, dar cum ar fi să odihnim tot corpul mai degrabă? Probabil că agitația pentru nimicuri și starea de tensiune permanentă le moștenesc de la mamaie, nu boala de inimă. Tot de la ea a rămas expresia (referitor la calmante luate cu regularitate): Fa, voi vreți să stau proastă?! A se citi: vreți să stau liniștită și să nu mă consum pentru căcaturi. Eu am decis că nu vreau să stau proastă, așa că nu iau medicamente clasice. Am încercat în schimb să mă acomodez cu ideea de boală de inimă. Am încercat să integrez faptul că eu niciodată nu o să pot să fac de toate, ca oamenii “normali”. E boala mea, o port ca pe un stindard, mă face să mă simt specială. Dar ce face un om normal? E ca în bisericile americane pline cu oameni exaltați: I can dance, I can run…Ei bine, nu! Nu pot să alerg și nici nu mi-a plăcut niciodată să alerg sau să fac vreun sport, deși am nevoie. Așa cum nu pot să fac efort prelungit și nici nu simt că trebuie să-mi forțez rezistența organismului. Dacă aș reflecta mai mult asupra acestor condiționări, cred că “boala mea” mă protejează de mine și de faptul că trebuie permanent să-mi demonstrez că mă integrez în normalitate. Nu am treabă cu normalitatea altora, fie ei gay, straight, yellow or black. Singura mea luptă e cu mine. Cu faptul că nu o să fiu niciodată la fel cu cei din jurul meu. Slavă Domnului pentru asta!

Ce am descoperit referitor la chestia cu inima, e că fiecare avem o boală/bubă/slăbiciune și uneori ne acaparează existența. Adică ajunge să fie singurul lucru pe care îl avem, de-aia nu e bine să judecăm. Că alegem să purtăm rana la vedere și să ne mândrim cu ea, e o treabă serioasă pentru noi. Uneori e singura realitate/normalitate cunoscută. Eu după 20 de ani am înțeles că vindecarea vine când în sfârșit îți găsești locul potrivit în mijlocul oamenilor care te acceptă necondiționat. Uneori ajută să primești dovezi de dragoste care dau un reboot inimii bolnave. 😉

“Our wounds are often the openings into the best and most beautiful part of us.” (David Richo)